Cristian UNTEANU 

NaSterea noului stat s-a produs in afara unei decizii a Consiliului de Securitate, iar ONU si-a dovedit nu numai completa incapacitate de a ajunge la o solutie negociata, ci, mai mult, organizatia s-a vazut complet ignorata in momentul crucial care a adus o noua tara pe harta lumii. De fapt, nimeni n-a mai avut nevoie de ONU, loc unde pe langa discutiile sterile au continuat negocieri pana in ultimul moment. Mai mult, in timpul acela, la Pristina se aflau deja misiuni din tarile care se aflau la masa de "negocieri ale ultimei sperante", ajutandu-i pe liderii kosovari sa redacteze proiecte de constitutii, de coduri penale, sa compuna imnul national, sa configureze primele elemente ale administratiei locale... Desigur, consecinTa primA, care acum a devenit foarte evidenta pentru toata lumea, este ca acest moment va alimenta in forta aspiratiile de independenta ale unor regiuni cu vocatii similare din Europa si din intreaga lume. Ele au vazut ca, pentru prima oara, ONU nu a reactionat in fata proclamatiei de independenta, indiferent de conditiile in care ea a fost facuta. Si ceea ce au mai inteles este ca nu cadrul juridic international si ONU conteaza in ecuatie, ci sprijinul de care te poti bucura din partea unui grup de tari puternice. Atata tot si nimic altceva. L-a asta s-a redus, de facto, intreg esafodajul juridic international. Dar, In spatele a toate acestea, mai exista o consecinta. De departe cea mai importanta si cu efectele cele mai dificil de estimat. Pentru ca, cel putin nu la nivel public, pana acum nu am auzit pusa intrebarea: cui ii foloseste aceasta situatie? In mod ciudat si poate putin pervers, avantajele vor fi multiple pentru mai multi actori ai scenei internationale. In primul rand, daca s-a facut o asemenea stralucita demonstratie a impotentei ONU, este limpede ca trebuie sa se ia masuri. Poate trebuie sa apara noi actori care sa imparta cu ONU raspunderea securitatii globale. Sau, in anumite cazuri, sa nu mai fie nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate pentru a interveni in situatii definite generic drept "catastrofa umanitara iminenta". Acesta ar putea fi sensul negocierilor despre care se spune ca se poarta intre ONU, NATO si UE pentru semnarea unui protocol de intentii privind posibila delegare a controlului direct asupra unora dintre misiunile de mentinerea pacii. "Castile albastre" fiind date acum ca exemplu de inutilitate si risipa de fonduri. Si este evident ca atat NATO, cat si UE isi pregatesc intens o asemenea forta de reactie rapida care sa actioneze cu mult in afara teritoriului sau direct de competenta si imprejurimilor sale imediate. Un corolar al aceleiasi consecinte ar fi ca se schimba dramatic procesul general recunoscut si aplicat pana acum de recunoastere a unor state sau, dimpotriva, de punere a lor sub oprobriu international. Nu mai e nevoie, arata cazul Kosovo, caci daca, asa cum spuneam, se poate accede la independenta numai prin acordul unor state puternice si ignorand ONU, atunci si reciproca este la fel de valabila. Caz in care intreg sistemul de sanctiuni si embargouri succesive, arma de predilectie a ONU pentru a pune presiuni asupra unui stat rebel, nu va mai valora nici cat o ceapa degerata. In fine, ultima consecinta, poate nu atat de indepartata, fie va putea fi cea despre care americanii au vorbit de mai mult timp, adica o reforma structurala a ONU, fie o impartire a sferelor de influenta la nivel planetar, insotite poate de noi reglementari si poate chiar de o noua jurisdictie a relatiilor internationale. In acest sens, Republica Kosovo nu este un final, ci un nefericit preludiu.