Sorin ROSCA STANESCU 

Se afla sau nu Romania pe picior de razboi? Exista sau nu militari romani in Ciad? S-a decis sau nu trimiterea unui contingent in aceasta tara? Cum pot fi explicate ciudatele declaratii pe aceasta tema ale protagonistilor politici? Si in raport cu situatia din Ciad, care sunt planurile Bucurestiului pentru Kosovo? Iata intrebari la care opinia publica, interna si externa, asteapta raspunsuri. In absenta acestora, razboiul din Ciad este unul al fantomelor. Ca de altfel si cel din Kosovo. Doi comandanti supremi, sefi ai unor state europene, s-au exprimat in mod oficial in legatura cu o participare armata romaneasca la evenimentele grave care se petrec in Ciad. Unul este presedintele Frantei, Sarkozy, celalalt presedintele Romaniei, Traian Basescu. Persoane extrem de avizate. Cele mai avizate. Raspunzand intrebarii unui jurnalist parizian, seful de la Elysee a multumit autoritatilor romane pentru decizia de a veni cu trupe in Ciad. Iar Traian Basescu, asistand la Cotroceni la aceasta declaratie soc, a confirmat-o senin. Abia cateva zile mai tarziu, cand spiritele opiniei publice s-au incins, prin intermediul unei "surse" - neoficiala si necunoscuta - presedintele nostru si-a exprimat surprinderea ca Guvernul ar fi luat o asemenea decizie fara aprobare de la CSAT. Iar premierul Tariceanu afirma ca a avizat o nota, fara a preciza cui i-ar fi aceasta destinata, in timp ce ministrul Apararii, Teodor Melescanu, spune ca razboiul din Ciad face obiectul unei intense corespondente cu Cotroceniul, purtata insa dintr-o singura directie. Intrucat de la presedinte nu a sosit nici un raspuns. De ce sunt importante, in definitiv, aceste detalii? In Ciad este razboi civil in toata regula. Franta s-a simtit indreptatita, ca mare putere europeana, sa decida o interventie in forta. Armata. Este un mod de a-si afirma puterea pe plan mondial. Dar pentru a nu fi acuzata vreodata de un act de agresiune, incearca, asa cum este acum la moda, sa incropeasca o coalitie. Asa s-a ajuns la cifra de 120 de militari romani plus doi ofiteri, respectiv un contingent care ar urma sa se alature francezilor, la solicitarea expresa a acestora. Aparent, participarea romaneasca este ridicola. Aproape simbolica. Si atunci, de ce s-a inflamat Parlamentul? Pentru ca este vorba de un razboi. Definit ca atare cu totala acuratete. Iar intrarea Romaniei intr-un razboi, indiferent in ce conditii se face, nu poate fi decisa de ministrul de Externe sau de ministrul Apararii sau de premier, nici separat, nici laolalta. Este obligatorie o decizie luata de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii. Dupa care, la fel de obligatorie, este aprobarea Parlamentului Romaniei. In mod cert, asemenea proceduri nu au fost indeplinite. Si, cu toate acestea, Romania s-a angajat in razboi, cel putin in planul unor promisiuni ferme, de vreme ce presedintele Frantei anunta un parteneriat strategic cu Romania, tara careia ii aduce oficial multumiri pentru decizia de participare la un razboi care, fara doar si poate, se lasa cu mari cheltuieli, de zeci de milioane de dolari si cu victime omenesti. Cum de s-a ajuns in situatia ca, de facto, Romania sa decida angajarea intr-un razboi, nevalidat la Bucuresti, de jure? Incalcarea articolului 65 din Constitutie, indiferent de cine s-ar face, este un fapt de o gravitate exceptionala. Pentru ca, repet, numai Parlamentul poate hotari. Dar cine minte? Seful statului? Seful diplomatiei? Ministrul Apararii? Premierul? Sau toti la un loc? Intr-un stat de drept, acest balamuc ar trebui sa aiba una din urmatoarele doua deznodaminte: fie Cioroianu, Melescanu si Tariceanu au luat-o razna, si atunci ar trebui imediat demisi; fie totul s-a intamplat cu acceptul presedintelui si atunci acesta este cel vinovat pentru ca, neconvocand CSAT-ul, nu a mai fost solicitat in mod constitutional acordul Parlamentului. Dar pun pariu ca nu o sa cada nici un cap. Si urmeaza nebunia din Kosovo. Unde, intervenind, riscam sa incalcam suveranitatea Serbiei. Sau a viitorului stat, daca acesta se declara independent.