Un tanar poet care mi-a atras mai demult atentia este Claudiu Komartin. L-am citit la recomandarea tinerilor mei colaboratori de la "Caiete Critice", si am observat ca, in afara talentului poetic (care la noi, romanii, este - ca sa spun asa - o calitate naturala repede risipita), are si preocupari teoretice. Semn ca poezia este nu numai o stare de suflet, este si o stare de spirit, un mod de existenta, un chip determinant de a te situa fata de lumea din afara. Revista citata la inceput a dedicat un numar noii generatii poetice (generatia "douamiista") si, recitind azi raspunsurile date de cei 51 de poeti si critici, constat ca autorul despre care vreau sa scriu in articolul de fata are un program liric pe care il numeste "performatism". Alti tineri generationisti, crescuti la scoala internetului si castigati deja de literatura electronica, recomanda "fracturismul", "deprimismul", "utilitarismul" etc. Notiuni care sugereaza o despartire radicala de modelele lirice anterioare, in primul rand fata de ceea ce s-a numit postmodernismul generatiei '80, bazat pe o poezie de tip biografic si ludic. Un postmodernism care, intre timp, si-a epuizat rapid energiile. Tinerii "douamiisti" vor sa renunte la biografismul ludic si livresc si sa intoarca poezia la metafizica, fara a renunta, totusi, la angajamentul existential al poetului. "Performismul" lui Claudiu Komartin merge, oricum, in aceasta directie. El vrea sa readuca in poem marile teme (intre altele, un crestinism cosmic, in sens eliadesc, si sentimentul incompletitudinii, de sursa romantica) si, daca inteleg bine programul sau, sa limiteze fascinatia pe care colegii sai de generatie o au pentru negativitatile lumii. Program liric promitator, program liric binevenit intr-o literatura (nu numai romaneasca) ostila oricarui model cultural, in fine, o literatura care isi traieste in chip fastuos sentimentul sfarsitului, cum am incercat sa dovedesc intr-o carte aparuta zilele acestea ("Fragmente critice, V. Sfarsitul literaturii?"). Este locul sa amintesc ca, in genere, tinerii sunt cei care vin in literatura cu programe incendiare si, tot de regula, le abandoneaza dupa oarecare vreme si trec la altceva. Unii abandoneaza chiar poezia si raman in literatura, daca raman, doar prin literatura lor de programe nerealizate. G. Calinescu nu gresea prea mult cand ironiza pe tinerii avangardisti romani zicand ca ei s-au realizat in masura in care au tradat programele avangardei, iar cei care nu le-au tradat au atins performanta pe care a atins-o, de pilda, faimosul Tascu Gheorghiu, traducatorul eminent al "Ghepardului" si al poemului "Un anotimp in infern". El nu tiparise, ca autor nemijlocit, decat 17 pagini si era mandru de aceasta performanta pentru ca, explica el, este singurul dintre romani care respecta in chip absolut programul suprarealist. Ceilalti l-au incalcat sistematic, scriind si tiparind mii de pagini. Daca ma gandesc la suprarealistii romani care, dupa 1948, au trecut cu arme si bagaje de la dicteul automat la realismul socialist, inclin sa-i dau dreptate acestui fermecator Tascu Gheorghiu care putea sa-ti spuna pe de rost, in serile in care iesea, ca Pasadia, in oras, capitole intregi din "Craii de Curtea-Veche". M-am luat insa cu vorba si m-am indepartat de modelele poeziei actuale si, mai ales, de volumul "Circul domestic" de Claudiu Komartin pe care vreau sa-l analizez confruntandu-l cu "performatismul" pe care il propune teoretic. Sper sa fac aceasta descindere saptamana viitoare. Atunci cand vine randul rubricii mele.

Eugen SIMION