Dan CIACHIR 

Maladia aceasta incurabila l-a determinat sa se intoarca in tara in decembrie 1946, momit cu o vicepresedintie a Consiliului de Ministri. Argetoianu se stabilise in Elvetia, in 1944, unde avea din ce sa traiasca. A revenit insa in Romania, intr-o perioada in care altii nu mai stiau cum s-o paraseasca. Omul reputat a fi uns cu toate alifiile a cazut copilareste in plasa intinsa de comunisti, jertfind pe altarul propriei patimi. Poate ca are dreptate Petre D. Ghiata, autorul unicului volum de aforisme politice aparut la noi - el insusi om politic - sa spuna: "Cine si-a infruptat ambitiunile din "deliciile" situatiilor inalte nu se va resemna; el va dori intotdeauna locul pe care l-a avut, oricat de slabe i-ar fi insusirile si potrivnice imprejurarile. Ispita demnitatilor - obtinute prin activitate politica - nu-si cruta decat in groapa robii." Argetoianu, care fusese de mai multe ori ministru iar in 1940 chiar premier pentru o durata, a fost bagat in 1950 la puscarie - avea 79 de ani -, la Sighet, unde a raposat in 1955. Eu cred ca Dumnezeu a vrut sa-l mantuiasca prin aceasta incercare atroce, dupa ce il daruise din plin cu bucuriile vietii pamantesti. Cine-l citeste pe Argetoianu - care este un Saint-Simon roman - isi da seama ca la el, deasupra apartenentei la Masonerie, deasupra unei ideologii de partid in care nu credea, exista un romanism organic, de autentic boier. "Cinicul", eu as zice: pragmaticul Argetoianu, era un patriot veritabil si era, in felul sau, mai "moral" decat moralistii fariseici de duzina. Patima lui Argetoianu pentru politica are ceva dintr-un viciu: este absoluta; devoratoare. O patima de artist. Argetoianu a fost un virtuoz al politicii, ca multi din generatia sa si ca atatia altii care l-au precedat. I se datoreaza o lege prin care taranii erau iertati de datorii, numita si Legea conversiunii datoriilor agricole. Am avut multi oameni politici, cap de serie fiind Bratienii, care conjugau ardoarea pomenita cu o impecabila pregatire profesionala (Argetoianu era de formatie medic), cu o cultura bogata si nu in ultimul rand cu un sentiment al datoriei si cu dorinta de a-si sluji tara. In epoca interbelica exista, de altfel, distinctia, disparuta azi din vocabular, intre omul politic si politician. Ca si aceea intre omul politic si omul de stat. Dupa caderea regimului comunist, doar in Corneliu Coposu s-a vazut pasiunea politica autentica. Noii veniti isi incercau in politica doar norocul, ca la loterie, si au fost multi retrimisi la ocupatiile lor - cazul intelectualilor - sau in anonimatul din care descinsesera. Avem doi fosti premieri disparuti complet din politica. Cat priveste specia interbelica amintita, o mai ilustreaza astazi un singur om politic: Ion Varlam. Care merita mult mai mult de la soarta si de la propriul partid. Mi s-ar putea raspunde ca a trecut vremea epocii interbelice si ca patima politica nu mai este de actualitate... Ii urmaresc adesea, la Televiziunea italiana, pe batranul Giulio Andreotti, fost premier si sef de mare partid, pe siretul Prodi, pe vulcanicul La Russa, pe fostul ministru de Interne Pisanu, dar si pe liderii de stanga Fassino, Mastella, Rutelli, si le admir pasiunea politica. Una cu nimic inferioara poate patimei lui Argetoianu. In comparatie cu ei, politicienii nostri actuali evoca niste femei frigide mimand lamentabil... "temperamentul vulcanic".