Dan CIACHIR 

S-au intreprins si cateva paralele intre raporturile domnului Basescu, respectiv ale fostului premier Adrian Nastase, cu intelighentia nationala. Dupa modesta mea parere, Adrian Nastase apartine tipologiei Gheorghiu-Dej, iar dl Basescu tipologiei Carol al II-lea - Ceausescu. Adrian Nastase stie ca, daca te pui rau cu intelectualitatea, mai ales in imprejurari de libertate a cuvantului, la putere fiind, risti sa-ti creasca urzici in urechi. El dorea sa nu fie criticat, contestat, ridiculizat. Si stia sa manuiasca zaharelul. Cunosc cazul unui artist care din detractor al sau s-a metamorfozat in laudator discret, sotto voce ("Daca ati sti ce om sensibil e premierul!"). Ambele parti au fost multumite, iar artistul nu s-a trezit in situatia celui ce iese dintr-o casa de rendez-vous incheindu-se la pantaloni. Postura in care se gasesc adulatorii domnului Basescu. Gheorghiu-Dej, pomenit mai sus, era indubitabil un dictator rosu, dotat insa cu un realism al puterii si cu simtul discretiei. Nu era ahtiat dupa paiete encomiastice, iar in 1961, consecinta a Congresului PCUS din acel an, cand a disparut statuia lui Stalin din "parcul de cultura si odihna" omonim (Parcul Herastrau), s-a pus si in Romania surdina cultului personalitatii. Dej tinea sa fie laudata oranduirea, mai putin persoana sa. Era constient ca e bine ca intelighentia, ostila din principiu regimului, macar formal sa manifeste "adeziune". De aceea nu s-a zgarcit, nici n-a ezitat sa-l viziteze acasa pe G. Calinescu (intocmai ca Adrian Nastase pe artistul amintit) si sa-i trimita cate un cos cu flori in fiecare an, nu de ziua de nastere, ci de Sfantul Gheorghe. Atunci cand s-a instalat Ceausescu la putere, in martie 1965, cultul personalitatii prim-secretarului partidului unic abia mai palpaia. Nici ode, nici articole omagiale. Insa incet-incet au aparut voluntarii: scriitori, oameni de cultura si odihna... Unii dintre acestia nici nu avusesera initial fizionomia lingaului sau a laudarosului. Adrian Paunescu facea parte dintr-un grup de tineri scriitori nonconformisti, alaturi de Ana Blandiana, Dumitru Tepeneag, Vintila Ivanceanu si altii. Ulterior, Paunescu s-a transformat din incendiator in pompier. Nu a fost singurul. "Cultul" lui Ceausescu a fost incurajat de ocarmuire, dar, si tin sa subliniez, acest demers bizantin a plecat de jos in sus, de la oamenii de cultura si odihna spre Ceausescu. Iar de-a lungul anilor paraiasul a devenit Nil cu delta arborescenta. Daca pe vremuri am avut norocul sa nu scriu, niciodata, numele lui Ceausescu intr-un articol, este pentru ca eram tanar si neinsemnat. Oricum, nu mi-a cerut-o nimeni. Insa pot spune ca un om cat de cat public da socoteala in viata pentru elogiul desantat sau nemeritat. Nimeni nu-si mai aminteste ca Arghezi a fost condamnat, dupa primul razboi mondial, dimpreuna cu alti scriitori, pentru "colaborare cu inamicul in teritoriul ocupat". Nimeni nu-i reproseaza sutele de pamflete, ci exclusiv laudele aduse lui Carol al II-lea, generalului sovietic Vedenin (alt ocupant) sau regimului comunist. Intelectualii care si-au gasit reper si liman in "Presedinte" sunt suficient de inteligenti si cultivati ca sa stie lucrurile acestea. Este problema lor. Insa orice fluviu encomiastic, la noi si pretutindeni, a fost initial un paraias. O pata de umezeala aparuta pe tavan poate constitui preludiul unei cumplite inundatii.