Miruna MUNTEANU 

Tandem care, pana mai ieri, pleda pentru fuziunea PNL-PD - sub mantaua popularilor! De-o exceptionala consecventa, liberal-democratii s-au razgandit cu privire la fuziune dupa ce s-au desprins din partidul lui Tariceanu. Cica vor sa-si pastreze "identitatea" inexistenta. Nu ii deranjeaza, insa, catusi de putin spectaculoasa metamorfoza doctrinara a PD-ului, care a sarit peste noaptea din centru-stanga in plina dreapta a esicherului politic. Inventand, astfel, sensuri noi pentru conceptul de traseim. Evident, Gheorghe Flutur nu se teme de ridicol. Nu este singurul. Politicienii nostri si-l asuma cu bravura si aplomb. Tupeul si dispretul flagrant pentru inteligenta electoratului par sa fie caracteristicile lor comune. In aceeasi emisiune de la Realitatea TV, liberalul Eugen Nicolaescu lauda succesul reformei din Sanatate, respingand orice critici cu argumente de genul "crezi tu ochilor tai si nu statisticile ministerului?" Cat de relevante sunt aceste statistici m-am lamurit cand cu "dezbaterea" cu privire la fumat - rezolvata rapid printr-o simpla postare pe site-ul institutiei. La televizor, politicienii romani vorbesc mult, tare si repede. Si cu o naucitoare siguranta de sine - mai ales atunci cand rostesc enunturi discutabile, sau de-a dreptul stupide. Chiar daca provin din partide diferite, dau impresia ca au invatat cu totii dupa aceleasi notite. Se ghideaza dupa o singura reteta: nu conteaza ce spun, atata vreme cat nimeni nu are vreme sa-i contrazica. Daca nici macar moderatorul nu mai apuca sa insiste cu vreo intrebare incomoda, atunci se cheama ca politicianul teleast este un adevarat as al "comunicarii". "Are papagal" - spun cu admiratie confratii mai putin inzestrati in arta vorbirii fara sfarsit si fara continut, de preferinta pe langa subiect. O arta foarte apreciata in politica damboviteana. Cei care o stapanesc sunt promovati insistent pe toate canalele mediatice. Invitatii talk-show-urilor politice sunt mereu aceiasi. Inevitabil. Nu e nimic nefiresc in faptul ca fiecare partid isi desemneaza cativa reprezentanti pentru a-i purta mesajele pe micile ecrane. Teoretic, acestia ar trebui sa fie cei mai buni comunicatori, lideri telegenici si dezinvolti, documentati si credibili. Capabili sa explice pe intelesul tuturor mersul tarii si subtilele mecanisme ale politicii, sa polemizeze eficient dar elegant, sa lanseze si sa sustina dezbateri profunde. In realitate, favoritii mediatici ai partidelor de la noi par alesi dupa un singur criteriu: debitul verbal. Am uneori senzatia ca, la sediul formatiunilor politice, se alcatuiesc statistici similare celor din timpul partidelor fotbal. Si ca intereseaza doar cine a avut mai mult timp controlul nepartajat al microfonului. Se considera, automat, ca acela a "marcat". De fapt, cei mai multi dintre politicienii nostri confunda dialogul cu discursul. Se inghesuie in studiourile de televiziune nu pentru a raspunde intrebarilor, ci pentru a recita cu aplomb propaganda propriului partid. Asistam, de la inceputul anului, la o perpetua campanie electorala, din ce in ce mai agasanta si mai agresiva. Nu ni se prezinta idei, strategii, platforme politice, ci ni se servesc doar sloganuri si mesaje publicitare. Politicienii vorbesc in continuu. Nu se opresc nici o clipa sa-si traga sufletul. Cu totii par, simultan, presati de un cronometru nemilos si incapabili de raspunsuri concise. Au papagal. Si ne cred papagali.