Bedros HORASANGIAN 

Ce a invartit, sucit si rasucit cu explozibili si afaceri de a facut multi bani, pana "s-a dat pe brazda" si a zis ca nu e bine ca banii lui, multi, sa se risipeasca aiurea si a infiintat mecanismul care astazi ofera faimoasele premii si-i venereaza numele. Despre Gheorghe Panoza, incet, incet, nu se mai stie mai nimic. A fost medic, doctor, chirurg. Un tip deosebit. Si-a iubit meseria cu abnegatie, a fost viata lui. Acolo. In spital. In sala de operatie. A facut tot ce a facut printr-o extraordinara devotiune si pasiune pentru meseria lui. Meseria lui era sa faca bine oamenii. Asta fac medicii, chiar daca mai gresesc si ei, beau prea mult uneori, iau bani, fluiera in biserica sau se "incurca" prea usor cu alte cadre medicale. Sau nemedicale. Dr. Gheorghe, "Dozi", cum ii spuneau prietenii, Panoza a murit pe neasteptate la aproape 80 de ani. Inca mai lucra, inca se mai ocupa de oameni. Sa-i faca bine. Marele public a auzit si stie de Dr. Arsene, "Ala cu spitalu...", dar nu stie de Dr. Panoza, cel care a crescut in preajma lui. Chirurg, specializat pe coloana vertebrala. O operatie dureaza ore in sir, ai dat chix o sutime de milimetru cu ceva, iti moare pacientul pe masa de operatie, nu e de joaca. Cum sa nu bei o sticla de whisky dupa 4-5-6-7-8 ore de munca teribila cu moartea? Dr. Panoza a baut mult whisky, asta ii placea lui, il punea pe picioare. Si prietenii, fara ei, doar cu whisky, n-ar fi rezistat atatia ani la "9". Cu fel de fel de nenorociri in fata si un singur gand: "Salveaza-l!" Si Dr. Panoza a salvat mii de vieti, ar fi frumos sa avem mai multe istorii. Eu stiu doar una, o ruda de gradul intai: lovit de o masina militara, la cap si la coloana, Dozi Panoza l-a salvat cand nu i se mai dadeau sanse. Pacientul de atunci a stat un an (un an, Dumnezeule, cand noi nu avem rabdare pentru o jumatate de ora, ce sa zicem zile sau saptamani...) in gips, culcat pe pat metalic mobil. S-a chinuit, desigur, dar traieste, e bine merci, ba ne mai si certam azi, uneori. Datorita lui, doctorului Panoza. Tineam enorm la el, dincolo de diferenta de varsta. Se imprietenise cu tatal meu si ne vizitam des. Au trecut multi ani de cand a murit tata. Panoza a murit acum doi ani. Nu stiam: alte doua accidente succesive de masina m-au facut sa-l caut imediat. Asa am aflat ca a murit. Doctorii mai si mor. Urmasul lui, asistentul lui favorit, Dr.E., cel care a contribuit printr-o atitudine exemplara ca Traian Basescu sa se opereze de urgenta la Viena, o somitate astazi, la randul lui, a fost si el operat de...Dr. Panoza. Tot lovindu-ma de medici in aceste saptamani de necazuri am mai aflat povesti legate de Dozi, de Dr. Panoza. Ne tutuiam, cu toate ca nu suntem genul si nu prea ne place batutul pe burta cu personalitatile. Nu am gasit nici un CV profesional al lui. Nu exista nici un "file" pe "Internet" cu viata, munca si destinul lui de medic de exceptie. Doar legat de "ceilalti". Poate e bine asa, sa facem ce facem si apoi sa disparem fara urme. La ce bun atata bataie de cap cu premiile, cu posteritatea, cand oamenii devin neant si numele lor statui sau pulbere? Se face mare caz in ultima vreme, cine ar putea lua Premiul Nobel, cine ar putea aduce un Nobel pentru Romania. Discutii, propuneri, scrasneli, maraieli, nemultumiri traditionale, ca de ce ala si nu alalalt, multa desertaciune si "vanare de vant". E sigur ca Dr. Panoza nu va putea lua Premiul Nobel. A murit. Este o prima conditie: sa fii viu. Imi pare teribil de rau ca a murit Dozi Panoza, chiar daca nu a luat Premiul Nobel, si numele lui nu mai apare pe nicaieri. As bea un whisky cu gandul la el. Chiar si cu Traian Basescu.