Valentin Hossu-LONGIN 

Chiar daca primilor li s-a acordat, pentru moment, o oarecare atentie, pe cei de "dincolo" autoritatile ceausiste i-au negat, prin tacere, iar cele ale tranzitiei i-au acceptat doar daca intrezareau vreun beneficiu de pe urma lor. De doua secole, "Oda bucuriei" ne indeamna sa fim fericiti cand oamenii aduc, prin munca lor, voia buna pe pamant. Un astfel de mesaj ne este astazi transmis, de la Cannes, datorita filmului "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" caruia i s-a decernat Palme d'Or, cel mai prestigios premiu international obtinut de cinematografia Romaniei. Un succes al tanarului creator Cristian Mungiu (regizor, scenarist, producator), care a incununat reusitele unei serii intregi de filme romanesti realizate in ultimul timp de catre el si colegii sai de breasla. Sa ne bucuram si pentru artista Anamaria Marinca, interpreta rolului principal, nominalizata, inainte de finala, la un trofeu individual; cum aurul a fost castigat de echipa, ea a iesit din competitie (conform regulamentului)... Culmea este ca bucuria noastra se datoreaza cumplitei drame traite de poporul roman in timpul dictaturii. Pe langa cei 3 F - foame, frig, frica - femeile din acea "iepoca de aur" trebuiau sa indure cele mai injositoare umilinte si degradari, pana la neantizare (!), deoarece nu doreau sa aduca pe lume/lumea comunista un copil sortit "omului nou" multilateral subdezvoltat. Dintr-o astfel de realitate, Cristian Mungiu a creat "o poveste neagra", reusind "sa o transforme intr-o parabola generala a Romaniei optzeciste" (The Guardian), printr-un film cu finante reduse si actori fara palmares international marcand "emergenta cinemaului romanesc drept o forta mondiala" (Los Angeles Times). Succesul "romanului necunoscut" Cristi mi-a amintit de Nadia, gimnasta care la Montreal a dat peste cap computerele nevinovate ca nu aveau in memorie nota 10. Ne-am bucurat enorm ca "Zana din Carpati", cum au numit-o ziaristii occidentali, publicandu-i fotografia pe prima pagina a celor mai importante reviste din lume, a reusit o asemenea performanta, dar imaginea ei a fost confiscata rapid de Ceausescu, in folosul regimului sau. Anii au trecut. Dupa fulminantele imagini si comentarii ale aceleiasi prese internationale, din decembrie '89, au urmat cele din Duminica Orbului si ale mineriadei, Romania fiind aruncata, din nou, in conul de umbra al Europei, de unde nici macar fotbalistii n-au reusit sa ne scoata. In schimb, politicienii ne-au/s-au facut de ras, chiar dupa ce credeam ca CDR schimba fata tarii si-si atrage marile personalitati ale exilului/emigratiei/diasporei. N-a fost sa fie. Degeaba se invoca acum vointa Divina, de catre unul sau altul, ca trebuie sa ne bucuram de intrarea in NATO si UE, noi tot in coada Europei ne aflam, din moment ce nu reusim sa ne facem curatenie in ograda. Mereu trebuie altii sa ne arate calea de urmat, dihotoniile interne intre Palate, intre partide si intre alesii neamului punandu-ne la "zidul plangerii". Cat timp sa mai treaca, dupa 17 ani, pentru ca scriitorului disident Paul Goma, cu atatea carti publicate in Franta, sa i se dea inapoi cetatenia romana luata in 1977 de catre comunisti? Dar cu basarabenii ce avem, de nu le recunoastem, in totalitate, dreptul de a fi romani? Unde sunt actiunile concrete, de ajutorare pentru comunitatile fratilor nostri din Ucraina si sudul Dunarii? Cat timp ne mai trebuie sa demonstram - ceea ce istoria, lingvistica si dialectologia au stabilit-o de multa vreme - ca aromanii sunt romani? Daca politicienii isi vor onora statutul de mentori ai natiunii, atunci ne vom bucura cu totii!