Ioan GROSAN 

Pe vremea copilariei mele, in satul natal din Maramures, se organizau in scoala comunala alegerile din 6 martie pentru, daca nu ma-nsel, Marea Adunare Nationala. Cu cateva zile inainte, intreaga scoala se umplea de mirosul de lemn rasinos din care erau facute cabinele de vot si urnele, iar cu o noapte inainte de mirosul de palinca, adusa in cazane, in sala de "protocol". Un damf inubliabil. Consatenii mei veneau dimineata, imbracati ca de biserica, votau rapid spre slava deputatilor, dupa care treceau la "protocol". Se lasa cu o betie generala, in deplin consens, ca la o pomana la care mortul s-ar ridica din sicriu si-ar cere una mica. Acum, dupa atatia ani, in ajunul intrarii noastre in UE, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Pensionarii care au asteptat ore in sir in ger, in curtea Primariei sectorului 5, sa obtina un bilet la Revelionul lui Vanghelie, aveau si ei dreptate: cu impozitele de anul viitor, cu preturile la intretinere, la curent electric, cine stie - s-or fi gandit - care vom mai apuca Revelionul de la anul, sau, mai pe romaneste, de ce sa dam noi vrabia autohtona pe imprevizibila cioara europeana de pe gard? Ori poate invers... Un lucru e cert: nevoia de pomana ne-a intrat in sange. Celebra sintagma din vremurile socialismului buimac ("Daca nu curge, pica") a fost treptat surclasata in tot atat de buimaca Tranzitie cu "Poate ne dau si astia ceva". Activistii de altadata de la raion, in "Pobedele", "Volgile" si costumele lor desuete, au fost inlocuiti cu Vanghelie, Becali si altii eiusdem farinae. Dar mentalitatile nu s-au schimbat; obtinerea votului cetatenesc urmeaza aceleasi procedee ca pe vremea lui Caragiale. Iar cetateanul e la fel de turmentat.