Cornel Constantin CIOMAZGA 

Este pentru intaia data cand, dupa saisprezece ani, inca stanjenit, afirm public ca am fost atunci cu ei acolo, unde, din spaima, neputinta, obida si IUBIRE, s-a infiripat curajul de a converti robia in triumf. Ei au spintecat zeniturile vesniciei, dobandindu-si dreptul la aripi. Eu am ramas inca aici, infipt in talpile grele, pentru ca sa vad cum sangele lor, intins pe caldaramuri, nu vrea sa se zbiceasca, ci, reavan ramanand, tine sa ne aduca inca si inca aminte ceea ce noi, prinsi, indata dupa plecarea lor, in mrejele incurcate ale noii babiloniade, vai, am uitat. Cand m-am alaturat lor atunci, in dupa-amiaza aceea de 21 Decembrie (o, ce timp!), eram impresurat de mari temeri si de multe amenintari. Dar deodata, toti odata, aprinsi cu duhul de acelasi Duh am soptit, iar soapta noastra s-a altoit indata in strigatul biruintei: exista Dumnezeu! "Exista Dumnezeu!"... parea sa ne raspunda ecoul glasurilor celor multi ce nu erau inca acolo si n-au ajuns poate nicicand dupa aceea. Dar strigatul nostru si "ecoul" lor s-au contopit totusi, invaluindu-ne in puterea comuniunii pierdute oarecand si neaflate nici chiar pana astazi. Ni se arata astfel, incurajator, virtutea unitatii. Crezamantul partasiei dintre noi si noi, al confientei noastre cu Dumnezeu: Cuminecarea! Radacina latina a comunicarii - azi tot mai critica. Temelia comuniunii - azi tot mai rara. Trainicia comunitatii - azi tot mai subreda. Tragedia umanitatii este chiar aceasta: comunitatea fara comuniune! Dar ce ne mai este de mirare astazi cand, Doamne iarta-ne, cei mai multi traim de ca si cand Hristos n-ar fi venit. Suntem, iata, in 22 Decembrie. Un moment pe care, daca l-am intelege si l-am evalua pe deplin, am realiza ca se cuvine sa-l sarbatorim, iar nu sa-l comemoram. El fiind, ca importanta istorica, spirituala mai ales, cel mai valoros eveniment al ultimilor o suta de ani. Dar probabil ca unele "dez" interese dicteaza inca atat de ferm, incat bucuria continua sa fie comemorata in loc sa fie praznuita. Si asta, viclean sau inconstient(?!), tot cu pretul sangelui nevinovat. Pentru ca, nu-i asa, momentul s-a statuat cu titlul de "Ziua Comemorarii Victimelor Revolutiei". Asa... groso modo. De-a valma. Mucenici si calai. E drept ca in Decembrie 1989, incepand cu 22, au fost si "victime", mai ales din randurile purtatorilor de uniforme. Dar cei ucisi au fost EROI. Iar unii dintre acesti Marturisitori chiar s-au mucenicit! Ma gandesc in chip aparte la cei din primele ore si zile de la Timisoara, si la cei din seara zilei de 21 Decembrie din Bucuresti. Acestia au fost sfartecati de gloante, arsi ori striviti de senilele tancurilor comuniste strigand: "Exista Dumnezeu!". Nadajduiesc ca intr-o zi cei meniti sa inteleaga si sa evaluaze aceste "neintamplari", sa se "elibereze" de opresiunile inculturii religioase, de fariseismul politic si de frustrarile culturale, pretuind in sfarsit maretia (re)nasterii decat cultul mortii, bucuria invierii, iar nu inneguratele parastase. 21-22 Decembrie inseamna negresit altceva decat momentul in care s-au schimbat garzile, s-a inaugurat sirul acestor comemorari tot mai improvizate si mai festiviste, populate cu personagii tot mai ipocrite si mai activiste, in detrimentul Cinstirii Eroilor si (vreau sa cred ca in curand) al Praznuirii Mucenicilor.