Iulia POPOVICI 

Gara de Nord, Bucuresti. Seara tarzie, ceata. Un cersetor intre doua varste se milogeste pe langa un calator. Barbatul scoate ceva bani, ii da cersetorului, vrea sa plece mai departe. "Credeti in Dumnezeu?", e intrebat bunul samaritean; "Nu", raspunde el, dupa o scurta pauza. De fapt, barbatul e diacon al unei biserici dintr-un mare oras romanesc, crede in Dumnezeu si e un practicant al credintei sale. Dar nu vrea sa vorbeasca despre Dumnezeu la coltul strazii; daca Iisus si-a propovaduit astfel religia, nu-i e dat oricarui mirean s-o faca fara a stirbi din sacralitatea lui "a crede", iar credinta tine, in primul rand, de cele mai intime dimensiuni ale identitatii noastre sociale. Intre timp, in Romania noastra cea de pe toate ecranele s-au raspandit vesti dramatice: Uniunea Europeana nu ne mai lasa sa ne tinem mortii trei zile in casa, in sicriu deschis, si nici sa-i plimbam la pas de acasa pana la cimitir; un profesor de filozofie a cerut eliminarea icoanelor din scoli; pe acest fundal, Gigi Becali a invatat cuvinte noi - "palitical" "correctness", acest "nou marxism" care ne ameninta fiinta nationala prin mana lunga a aceleiasi UE. Iar in Germania, tara foarte catolica, proprietarii de magazine au preferat anul acesta sa nu mai amenajeze scene cu Nasterea Domnului in vitrine, ca sa nu agreseze minoritatea musulmana in crestere necontrolabila. Nu ca pe nemti i-ar fi manat un irepresibil avant de corectitudine politica: e vorba de o decizie strict economica, in perioada sarbatorilor (crestine) de iarna si a Revelionului vanzarile trebuie sa creasca, iar boicotul unui numar considerabil de cumparatori necrestini e un risc pe care, in conditiile acerbei competitii de pe piata libera, chiar nu merita sa ti-l asumi. Nici regulile privind inmormantarile nu au de-a face cu vreo discriminare pozitiva: pe de o parte, e vorba de masuri sanitare de prevenire a epidemiilor, pe de alta parte, de masuri la fel de sanitare de non-invadare a spatiului intim al celorlalti membri ai societatii (moartea - ca si botezul sau casatoria - este pentru lumea moderna un eveniment privat care n-are ce cauta in spatiul public); tine de respectul pentru viata concetatenilor. Cat despre icoane, a le tine in casa, biserica si institutii religioase, nu in scoli si institutii ale statului roman nu inseamna a ceda in fata "noului marxism" si cu atat mai putin ar trebui sa indemne la mobilizare nationala de nesupunere civica. Romania nu e un stat ateu (n-a fost, in realitate, nici inainte de 1989), e, in schimb, un stat laic, care asigura educatia religioasa a tuturor elevilor tinand cont de optiunea de credinta a parintilor (si atunci cand parintii o doresc), garanteaza libertatea religioasa si autonomia cultelor recunoscute oficial, ba chiar a incercat, in recent adoptata lege a cultelor, sa-i transforme pe artistii ireverentiosi cu simbolurile religioase in blasfemiatori pasibili de inchisoare. Faptul ca 80% din populatie s-a declarat religioasa face din Romania o tara foarte credincioasa, dar statul roman tot laic e. Prezenta icoanelor in institutiile de invatamant e o intruziune in spatiul public laic, si, in sine, tine de aceeasi ipocrizie a autoritatii (nu a copiilor, caci nu ei fac aceasta alegere) ca si hipermediatizatele vizite ale guvernantilor la hramuri si slujbe. Daca Romania nu ar fi o tara laica, in care icoanele sa aiba voie sa nu stea pe peretii scolilor, ea s-ar numi Iran, iar un raspuns ca cel al bunului samaritean din Gara de Nord l-ar fi putut costa viata...