Octavian HOANDRA 

Oricat de adevarate ar fi acestea, raman totusi si niste avantaje. Din greselile unor "tate in devenire", cum am avut ocazia sa vedem pe unul din canalele TV sambata seara, care au fost trimise sa faca un reportaj "in dublu", cu cativa necajiti plecati la munca in strainatate, dar si cu familiile lor, la fel de amarate, ramase acasa, avem ocazia, "norocul" sa mai vedem cum arata, de fapt, Romania reala. Fiindca atat in presa scrisa, cat si in televiziune, acest subiect pare sa nu mai intereseze pe absolut nimeni. Nu m-am asteptat ca politicienii sa fie interesati de acest aspect. Nivelul la care acesti distinsi reprezentanti ai unei Romanii mute au ajuns, nu face nicicum posibil gandul lor catre cetateanul simplu. Cred insa cu tarie ca una dintre datoriile celor care fac presa este, mai ales acum, cand libera circulatie a oamenilor va fi mult mai usoara, aceea de a arata in adevarata lumina acest fenomen fara varsta, care este mirajul de a putea lucra in strainatate. Iluzia ca lucrand acolo si facand "orice", pentru o perioada, economisind cu un pret pe care nu-l povesteste nimeni niste bani, pare a fi gandul care il strabate pe roman cel putin o data in viata. Vedem, de fiecare data in astfel de reportaje imagini "cautate" ale unui "succes" derizoriu. O casa proaspat ridicata intr-un sat care sta sa se prabuseasca, mobila noua, o masina, cumparate de un apartinator din banii trimisi de fiu sau fiica din strainatate. Dar prin toate aceste imagini transpare un soi de tristete amara. Nu vedem nimic care sa ne aminteasca de conditia umana, in general. Ci mai ales despre conditia umana in care am trait inainte de 1989, si in care continuam sa traim si azi. O lume in care nu mai exista nimic sfant si in care se poate face orice, o lume in care ne apasa lipsa de valori adevarate, o lume absurda dominata de faradelege si de o aspra rautate si invidie, in care condamnatul la viata isi parcurge drumul sau fara nici o speranta, sub un cer opac, prin care nu razbate nici un dram de speranta. Lumea pe care o vedem la televizor, familia impartita de soarta in cei care muncesc "afara" si cei care asteapta acasa privind mobilele noi aranjate frumos in case pustii este de un dramatism mai mare decat cel artificial pe care il cauta realizatorii de reportaje ai generatiei "asteptate" care confunda Parisul cu Nisa, si care nu reusesc sa gaseasca o adresa intr-un oras mai mare decat cel in care au copilarit. Dincolo de adevarurile spuse pe jumatate, sau de alte concesii facute din spatele camerei de filmat transpare o drama care se va accentua ireversibil dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana. Aceea a falsei fericiri cumparate cu bani europeni. Ne transformam dintr-o tara care isi pazea cetatenii cu pustile, la frontiera, intr-o tara care isi va exporta oamenii intr-un occident care are suficienta nevoie de indivizi care sa le faca menajul. Nu e nicidecum rusine sa muncesti, dar am vazut in reportajul cu pricina doua menajere ale Parisului de azi: o batrana din Maramures, cu gandul la ograda si la vitele de acasa, dar si o mai tanara profesoara nemultumita ca trebuie sa faca o munca sub calificarea ei. Am mai vazut si unii din apartinatorii de acasa, aratand camerelor de filmat obiecte cumparate cu banii trimisi de cei filmati anterior in "orasul lumina" al Europei. Dar n-am descoperit in ochii nici unuia dintre cei filmati, vreo unda de bucurie. Era doar un fel de impacare cu o noua si totusi cat de veche perspectiva: a unei iluzorii si dureroase bunastari.