Eugen Simion - Jurnal Public 

In 1985 i-am facut (in Sfidarea retoricii) un portret la care n-as putea adauga azi decat tristetea mea de a vedea ca literatura romana mai pierde un scriitor important si tristetea, si mai mare, ca eu ma despart de un om care mi-a bucurat existenta cat timp am putut comunica fara oprelisti cu el. Un prieten loial si un om discret, deosebit de discret, pasionat de literatura intr-un chip special. Traia, pot spune, literatura, adevarata lui energie o consuma, aici, in lumea cartilor. In rest evita sistematic agresivitatile vietii, nu lua niciodata cuvantul - in adunarile scriitoricesti, in fine, cultiva discretia si voia sa treaca prin viata, ca individ, fara a fi bagat in seama. Se remarca, desigur, prin talentul sau puternic. A fost prietenul lui Labis si a intuit cu o ora mai devreme decat alti critici literari geniul lui poetic proaspat, original, in niste vremuri grele pentru poezie. A fost, de asemenea, prieten cu Theodor Mazilu, Florin Mugur, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Valeriu Cristea si multi altii pe care nu-i mai citez. Avea vocatia prieteniei si stia s-o cultive in stilul lui lipsit de tensiuni prea mari. Intr-o lume care se supara si se cearta repede, cum e lumea literara, Lucian Raicu rareori se certa cu cineva, iar daca se intampla sa se certe, ramanea definitiv despartit. Criticul acesta putin pregatit pentru mari schimbari ale statutului sau existential a hotarat in iarna anului 1986 sa ceara azi politic in Franta. S-a inamplat sa-l vad, atunci, in decembrie 1986, la Paris, cu putine zile inainte de a anunta exilul sau. Nu m-a avertizat decat vag, foarte vag de decizia sa de a ramane intr-o lume pentru care nu era pregatit. Cand am aflat, m-am intrebat, cu ingrijorare, daca omul care facea acum un gest atat de decisiv nu va anihila in el pe criticul literar atat de dotat. Ceea ce, intr-un anumit sens, s-a intamplat. Trecand in alta limba, a scris putin si, dupa ce s-a inbolnavit, n-a mai putut scrie deloc. O tragedie pentru un scriitor autentic ca Lucian Raicu. Raman, evident, cartile lui despre Rebreanu si Gogol, raman cartile lui de critica impresionista, admirabile, insufletite de pasiunea lui pentru speculatie si de vocatia sa moralistica, filtrata de o ironie subtire. O ironie care nu deformeaza lucrurile, le face doar accesibile. Am remarcat in scrisul sau o reala idiosincrazie fata de naturile posomorate, ii plac naturile stabilizatoare, luminoase, acelea care stiu sa vada si sa inteleaga complexitatea si armoniile lumii... Scria cu un neobisnuit sentiment de identificare cu opera, de participare afectiva la miracolul ei si al nasterii literaturii.