Ion Barbu este un artist, mai mult decat plastic, din Petrila. Valea Jiului, Romania. "Heimat"-ul sau, o asezare de mineri, ca toate celelalte din zona. De dupa descoperirea zacamintelor de carbuni. Pana atunci erau muntii, apele, padurile. Cerul. Si desigur oamenii. Carbunele a reasezat lumea altfel. Minele au reconfigurat conturul, fizic si metafizic, al unui intreg univers. Mineritul si minerii aveau prestigiul lor. Munca si viata celor care coborau in maruntaiele pamantului ca sa traiasca la lumina zilei, erau pretuite. Dincolo de cei care se imbogateau de pe urma acestui sacrificiu, dincolo de vietile si chinurile indurate prin aceasta dura indeletnicire. Ion Barbu nu este primul care-i pune intr-o alta lumina pe mineri, fara prejudecati, cliseele de tot felul, edulcorat-deformate de neo sau hiperrealismul naturalist-socialist. Au mai facut-o romanele lui Zola sau uitatul astazi Carol Ardeleanu, reportajele lui Brunea-Fox, dar si haidamacii lui Cosma&Iliescu prin haiduciile lor incredibile. Asa au ajuns minerii sa fie huliti si aratati cu degetul, de parca ar fi alta specie. Nu sunt. Cei care au umblat prin zonele locuite de ei, stiu bine ca sunt la fel ca si noi, cu familile si grijile lor, bucurii si necazuri deopotriva. Ion Barbu valorifica artistic aceasta lume, fara cuvinte sforaitoare, fara zorzoane stilistice. Grafica lui nervoasa, ironia cruda din "cartoanele" sale, se conjuga fericit cu o anume stare poetic-civica, de pedagog moralist. Desenele care i-au creat faima sunt doar fata jucaus-ironica a unui mucalit atras de etica pitita intre faldurile unor zambete triste. Desenele inocente si puritatea stilistica din lucrarile copiilor girate de profesorul lor sunt pline de candoare si poezie. "Antologia poeziei romanesti la zid", care a scos din amorteala o urbe saracita de tranzitia la capitalism, plina de cenusiul cotidian, este o bucurie a libertatii spiritului in fata prostiei scortos patriotic asumate. O anume libertate a mintii si inimii propune mereu jucausul artist si in recent vernisata expozitie "Colonia Rasa-Plansa" plasata sub auspiciile mult mai morocanosului Minister al Treburilor din Afara. Parte a proiectului "Petrila-Periferia Culturala a Europei", demersul lui Barbu Ion este si o discreta tragere de maneca vizavi de pomposenia unor manifestari culturale golite de continutul lor artistic. Animatorul cultural care se dovedeste Ion Barbu este dublat de un atent fotograf, la propriu si figurat, al unei realitati in miscare. Luciditatea lui se alatura celei marcate de spiritul unei extraordinare constiinte care a fost scriitorul, petrilean la randu-i, I.D. Sarbu. In orasul unde un mare scriitor a trait frumos intr-o lume urata, poate nu s-ar fi intamplat nimic daca nu aparea/exista Ion Barbu. Rigorile tizului sau matematician dedat si exercitiului liric se pot regasi insa si in prestatiile sale. "Happening"-urile sale, care au atras mania proletara a autoritatilor politienesti, sunt o varianta/versiune autohtona a "impachetarilor" bulgaro-newyorkezului Hristo. Daca in aceste zile Barbu Ion se produce la Bucuresti inseamna ca avem o bucurie suplimentara. Intr-o toamna si asa frumoasa Ion Barbu ne sugereaza ca nu trebuie sa cedam contingentului si sa nu ne pierdem bucuria de a ne bucura. Rasa-plansa lui poate deveni rasul-ras salvator. Nu ar fi putin lucru. Sa-i uram si noi, in buna traditie mineresc-armeneasca: "Noroc Bun, Frate Ioane! "

Bedros HORASANGIAN