Laicitatea statului inseamna ca libertatea egala a tuturor confesiunilor este garantata de stat care, in consecinta, nu se organizeaza pe baza preceptelor nici uneia dintre ele. Statul modern nu este ateu, ci echidistant sub aspect religios. El nu aplica o dogma, ci administreaza coexistenta linistita a tuturor. Din atare perspectiva prezenta insemnelor religioase in institutii publice nu priveste libertatea si afirmarea credintei, ci legatura dintre religie si politica. Acolo unde increstinarea popoarelor s-a facut prin actul unui lider politic (Imparatul Constantin, Cneazul Vladimir, Regele Stefan etc.), biserica s-a nascut nu numai ca adunare de credinciosi, ci si ca agent politic. Implicarea sociala a catolicismului a constituit reversul laudabil, dar subsidiar al unei monede in circulatie pe piata politicii de stat si cotata fie direct la bursa puterii temporale, fie indirect prin legitimarea bratului secular. Ortodoxismul romanesc nu isi are originile in violenta politica. Nu cunoaste prozelitismul si militantismul, ci este tolerant si deschis. Lipsit de apetit politic a avut, pana de curand, proiecte sociale modeste si in orice caz mai putin asociate cu strategii politice ori elaborari programatice sau teoretice. De aceea unii cred ca il pot acuza de pasivitate si autism. Desi sanctificat ca erou al crestinatatii, Stefan Musat (cel Mare) avea la curtea sa sfetnici de varii confesiuni. Inaltii prelati ii erau si ei sfatuitori, dar in calitate de carturari iar nu in virtutea relatiei lor cu divinitatea. Ortodoxismul romanesc clasic a fost, asadar, laic. Mai tarziu, in procesul de formare a natiunii biserica ortodoxa a constituit un factor de rezistenta la nivelul societatii impotriva asimilarii culturale practicata de imperiile multinationale, dar nu a fost un actor politic distinct implicat in promovarea proiectului politic al statului national. Politizarea ortodoxismului romanesc este o tendinta recenta, in mare masura importata. Ea este potrivnica spiritului romanesc. Ideea de popor ales destinat sa salveze omenirea prin impunerea unor reguli de conduita revelate nu ii caracterizeaza pe romani si biserica lor. Dimpotriva, ea impregneaza gandirea si actiunea catolicismului, protestantismului sau ortodoxiei politice fundamentaliste (rusa, greaca, sarba). Nici crestin-democratia nici ortodox-imperialismul nu au radacini in Romania. Sub influenta reunita a neo-mesianismului si cultului personalitatii de sorginte atat sovietica cat si euro-atlantica, Romania actuala a derapat, insa, spre un stat pseudo-laic in care ortodoxia clasica a fost inlocuita de o cripto-ortodoxie politica decrestinata, Dumnezeul ceresc fiind coborat pe pamant si recompus din frustrarile, veleitatile, egoismul si narcisismul marilor preoti seculari autoconsacrati ai asa-zisei societati civile. Uneori, aceasta ortodoxie politica si-a asociat simbolurile religioase vechi nu din respect pentru traditie, ci din instincte populiste si dorinta de a si-o subordona. In lupta cu asemenea tendinte, nu crucea de pe peretii scolilor sau din tatuaje trebuie aparata, ci crucea din sufletele noastre inaltata din discretia sacrificiului, demnitatea modestiei, solidaritate, toleranta si iubire.