Marea deosebire dintre o dictatura si un sistem totalitar este perfectiunea ultimului in stapanirea populatiei. Unele dictaturi precum, la un moment dat, cele din Guatemala ori Argentina - ce sa mai zicem de autocratiile africane? -, au fost mai sangeroase decat regimurile din Europa de Est a ultimelor doua decenii de comunism. Dar capacitatea comunismului de a controla populatia nu a fost egalata niciodata de regimurile "doar" autoritare. Sa ne amintim cat de tarziu s-a aflat despre greva din Valea Jiului, din 1977. Si doar avusese loc o miscare de masa care durase mai multe zile, determinase deplasarea conducerii partidului si miscarea unor trupe. Era absolut limpede ca un protest pe strada, o scrisoare indignata adresata secretarului general si altele de acest gen nu valorau politic. Puscariile si spitalele psihiatrice romanesti au fost martorele multor tragedii individuale ale unor oameni care au incalcat o data disciplina si au fost repede separati de societate. Curajosi a caror opozitie nu a contat decat pentru ei. Toate, dar absolut toate actiunile de impact asupra regimului au fost cele cu rezonanta internationala. Disidenta interna devenea functionala daca si numai daca se integra in miscarea anticomunista internationala. Lucrurile acestea mi-erau clare demult. Concluzia? Contactul cu lumea libera. Or, masura controlului exercitat de regimul de la Bucuresti asupra populatiei era data tocmai de capacitatea sa de a taia legaturile cu strainatatea. Desi pandisem ocaziile, ani de zile nu am gasit nici o formula prin care sa pot trimite mesaje, pe o cale sigura, in strainatate. Este la fel de drept ca acest proiect de viata - da, un fel de proiect! -, conturat in a doua parte a anilor '70, era urmat fara graba. In 1978 aveam doi copii. Nu era sa-mi las sotia singura cu ei doi in momentul cel mai greu, cand erau foarte mici, si nici ei sa perceapa doar lipsa. Gandeam, mai mult sau mai putin naiv, ca pentru copii era important sa inteleaga ce s-a intamplat cu tatal lor. Daca voi disparea in temnitele comuniste la varsta cand ei vor fi inteles semnificatia situatiei, le voi trezi macar constiinta. Evaluasem, dupa o metoda de tip "wishful thinking", ca un copil incepe sa inteleaga astfel de lucruri pe la 7-8 ani. In plus, mizam ca infruntand sistemul, imi ajutam familia sa emigreze, sa scape din marea inchisoare a crudului, vulgarului, grobianului regim ceausist. Ultimele paragrafe sunt o povestire, ele nu sustin nimic. Vorbesc despre felul in care cineva isi poate construi un imaginar, o teorie, o practica a disidentei. Exista in aceste reverii pe care, iata, le scot din intimitate, o mare cantitate de autism psihologic. Un autism pe care l-am realizat de abia recent, desi au existat anterior atatea alte momente propice. Aduc, iata, din amintire, acum, o discutie cu tata, cand, iesind din inchisoare, m-am repezit la Buzau, sa imi vad parintii si sa le explic ce se intamplase. Cu mama era clar la ce sa ma astept, dar, in privinta tatei, imi inchipuiam ca e solidar cu ceea ce facusem. Chiar ma gandeam: e mandru. Doar de la el invatasem atatea. Era iarna, tata statea cu spatele la soba, aproape lipit de ea, iar eu ii povesteam. "Tata", i-am spus cand mi-a reprosat durerea pricinuita, "oare tocmai tu sa nu intelegi de ce trebuia sa o fac?". "Ei, Gabi....", mi-a raspuns el cu o intelepciune pe care eu nu am avut-o niciodata, "o fi asa cum spui. Dar tu esti copilul meu". Nimic patetic in tonul lui, in vocea lui linistita care suna melodios si bland, de barbat caruia ii placea sa cante romante, voce pe care eu nu am avut-o nicicand. Familia Vieru Contactarea Bibliotecii R. F. Germania a urmat traiectoria unei altei prietenii: cu Sorin Vieru. Pe Sorin (care va deveni Sorel) il cunoscusem in conditii, as zice, amuzante. Prin 1980, depusesem la Revista de Filozofie un studiu, "Structuri matematice in semantica silogismului asertoric". Redactorul-sef ii daduse textul pentru a obtine de la el un referat. Sorel a vazut si coordonatele autorului. Numele strazii si numarul de telefon, dar cu o pereche de cifre inversate, corespundeau datelor unor prieteni de familie. Intrigat - altfel nu ar fi facut gestul -, Sorel a dat un telefon, m-a gasit la celalalt capat al firului pe mine, a ramas sa ne vedem. La sediul revistei, unde fixasem convorbirea, am intalnit o persoana de o curtoazie si de o finete intelectuala cum nu mai cunoscusem. Iarasi cu totul intamplator, un volum semnat de Sorin Vieru, descoperit la un stand din Buzau, fusese prima carte de logica pe care o cumparasem. Incet, incet, relatia noastra s-a aprofundat. Un rol deloc minor, sunt sigur, l-a jucat faptul ca baietii nostri aveau varste apropiate. Cate aventuri imaginare aveam sa impartasesc alaturi de copii pe lacul Tineretului, din apropierea locuintei lor! Sorel facea parte dintr-o cunoscuta familie de intelectuali. Fratele mai mare era chiar notoriul compozitor Anatol Vieru. In ciuda farmecului delicat al logicianului, forta de iradiere a caminului din strada Trestianei provenea, sunt sigur, nu doar dupa opinia mea, de la sotie. Va trebui din nou sa folosesc cuvinte care invoca exceptia. Gina Vieru te invaluia cu o atentie si egalitara, si protectoare. Niciodata nu am vazut pe altcineva sa investeasca atat de complet in fiintele ce-o inconjurau. Ma imbatam ascultand-o cum isi prezenta vreo cunostinta. Vorbea ca si cum ar fi descris, cu entuziasm mereu tanar, o floare ampla, un nufar sau un bujor. Sau floarea soarelui de care era indragostita. Are darul sa vada frumusetea din om, si nu pentru ca ar fi neatenta ori naiva. Ce da oare calitatea acelei superbii interioare, neatinsa nici de sentimentalisme, nici de vreo teorie sau motivatie spiritualista? Cand s-au cunoscut, Gina si Mioara, sotia mea, s-au inteles imediat. In anii care aveau sa urmeze, sotii Vieru vor deveni cea mai apropiata relatie de familie. Sorel avea multi apropiati in lumea culturala a Bucurestiului. (Un gand aparte am pentru Mariana Macri si Ioan Avramescu, copiii preotului Mihai Avramescu, devenit in anumite medii o legenda.) Unii dintre fostii prieteni ajunsesera intre timp in strainatate si coresponda cu ei. Avea acces la o bibliografie prohibita sau inaccesibila unui om aflat in afara unui astfel de mediu. La el am descoperit cartile lui Zinoviev si Bukovski. La el am citit cateva splendori de categoria acelei capodopere G�del, Esher, Bach. Lui Sorel i-am vorbit fara retinere despre toate cautarile mele. Asa se face ca a pus o vorba, din proprie initiativa, pe langa Constantin Noica. Cu Noica am avut un scurt schimb de scrisori, i-am facut o vizita in 1983 la Paltinis, ne-am testat fiecare asteptarile... Oricum, in toamna lui 1984, Noica mi-a trimis hartiile de bursa DAAD, caci imi sugerase sa invat germana si sa fac un stagiu in Germania occidentala. Cu hartiile in mana, am ajuns la Biblioteca R. F. Germania din Bucuresti. M-am inscris la un curs, directorul m-a ajutat sa completez si sa trimit aplicatia, iar peste catva timp, a acceptat sa faca pe intermediarul pentru doua studii adresate revistei "Zeitschrift f�r Literaturwissenschaft und Linguistik". Increderea se castiga pas cu pas. In 1985 a plecat, dar cautandu-i succesorul, cu care era de presupus a fi vorbit, am dat peste directorul-adjunct, Mathias Serwo. Cu el m-am inteles, dupa cateva intalniri, sa imi scoata afara materiale destinate "Europei libere". Reusisem. Cortina de fier fusese strapunsa. La catva timp, o scrisoare de confirmare de la Vlad Georgescu avea sa imi arate ca posta mea clandestina functioneaza. Un volum al "disidentei teoretice" Inerent, tropismele noastre coloreaza tot ceea ce facem. Cum am povestit, aveam sa folosesc legatura prin Biblioteca germana pentru a trimite la Europa libera informatii pe care le primeam de la Dodo si de la prietenii lui. Aveam ocazia, in sfarsit, sa dau frau liber si fanteziei mele privind lupta cu regimul. Cum voi pune la lucru acest context pretios? Mi-am zis sa unesc preocuparile mele abstracte cu cele foarte concrete ale vietii, aplicand modele analitice la diferite intrebari privind functionarea regimului comunist. Mi se parea o cale ofensiva si exotica. In circa un an si jumatate am scris nu mai putin de 14 texte. Le dau titlurile in limba romana, desi cateva erau in engleza: (1) Un efect structural din perspectiva unui model generativ al puterii; (2) Cu privire la conceptul de sistem politic; (3) Democratie, totalitarism, topologie: dinamica, evolutie si stabilitate; (4) Autocritica: un model analitic intr-o interpretare etologica; (5) Diferentieri cantitative si calitative in opozitia democratie-totalitarism; (6) Anomalii la scara mica in sistemele totalitare; (7) Doua concepte preferate de propaganda comunista: exploatare si progres; (8) Individualismul intre realitate umana si valoare sociala; (9) Semnificatia ecologiei pentru studiul totalitarismului; (10) Subterfugii semiotice in discursurile romanesti asupra drepturilor omului; (11) Regimul din Romania anilor '80: totalitarism decadent; (12) Descurajare nucleara sau aparare strategica? Ce spune teoria jocurilor; (13) Cat de departe poate sa mearga dezarmarea nucleara? La sfarsit am scris "Introducerea". Mi-am exprimat dorinta ca textele sa fie publicate intr-un volum. Titlul sau, emfatic, propunea un domeniu al "Disidentei teoretice" Cand le faceam? Lucram tot timpul. In timpii goi de la IMH, dupa terminarea lucrarilor de serviciu, cand prindeam o clipa intre obligatiile familiale, ori de cate ori luam un tren etc. La masina de scris pe care o cumparasem in nu stiu ce conjunctura - inregistrata, desigur -, bateam varianta finala. Mai ales noaptea. si astazi narile mele isi amintesc mirosul de "ars" pe care-l simteam spre dimineata, la capatul ultimului rand al ultimei file. Ce valoare avea pana la urma ceea ce scriam? Unele texte erau un fel de exercitii analitice. Intrebam daca, acceptand ca decidentii actioneaza, fara exceptie, in scopul pastrarii stabilitatii politice, putem spera la o evolutie care sa duca la un progres structural. Raspunsul era cautat in modelele operationale ale "democratiei" si "totalitarismului" definite pe baza notiunilor topologice de stabilitate si instabilitate. Gasisem ca "daca, comportamentul decidentilor politici este bine descris printr-o relatie de toleranta - reflexiva, simetrica dar netranzitiva - atunci progresul structural este posibil". Speculatiile privind "totalitarismul decadent" plecasera de la o scriere a lui Marguerite Yourcenar asupra decadentei. Patru notiuni permiteau construirea unui graf al celor 21 de atribute, iar graful identifica un nucleu (in sensul matematic al termenului) care sintetiza natura decadenta a societatii romanesti. Alteori, metoda revenea la o forma de argumentare tehnicizata a optiunilor mele ideologice. In textul referitor la descurajarea nucleara enumerasem cateva deficiente ale solutiei descurajarii: imposibilitatea de a motiva deciziile adversarului prin propriile decizii; dificultatea de a convinge adversarul de fermitatea ripostei nucleare; imposibilitatea de a controla complet strategiile nucleare. Ele formau ingredientele unui model de tipul teoriei jocurilor care imi permitea sa "demonstrez" fragilitatea sporita a sistemelor democratice in fata unui partener totalitar. Argumentam astfel utilitatea "Initiativei de Aparare Strategica", lansate de Reagan, care ma entuziasmase in acei ani. Si apoi, o revista Erau si studii cumva mai rezistente, cum ar fi critica definitiei analitice pe care Robert Dahl a dat-o "puterii". Propuneam ca varianta "puterea structurala", masurata prin probabilitatea unui lant generativ de decizii. Or, cu ajutorul unei teoreme asupra lungimii lanturilor de derivare, obtineam ca solutia democratica devine avantajoasa in cazul cand este utila cresterea lanturilor de derivare, specific deciziilor de tip tehnologic, economic sau cultural. Formula totalitara capata "eficienta" in cazul in care se cauta scaderea lungimii lanturilor de derivare - supravegherea politica, concentrarea puterii etc. I-am aratat acest ultim text lui Solomon Marcus, pe care-l respectam ca pe un adevarat mentor. Profesorul mi-a cerut sa i-l dau dupa ce schimbam cuvantul "comunism" cu "autoritarism". Astfel a ajuns sa fie publicat in "Cahiers de Linguistique Theorique et Appliquee", revista care promova in alte domenii aplicarea modelelor generative aparute in studiul limbajului. Trimisesem deci studiile. Au ajuns in paralel la Teodor Vulcan si la "Europa libera". Cum era de asteptat, nu s-a mai intamplat nimic cu ele. Erau grabit scrise - lucram in lupta cu timpul -, ramaneau, am spus, simple exercitii, nu aveau cum sa acopere bibliografia obligatorie unei cercetari stiintifice care sa le asigure intrarea in revistele de teorie politica. Iar unele texte, daca nu toate, ramaneau pentru cei interesati cu adevarat de fenomenul comunist absolut obscure. Ce putea sa spuna lui Furet sau Conquest ideea ca dinamica grupurilor mici poate fi descrisa printr-un lant Markov absorbant? Si ca absorbtia (anomalia) explica tendinta grupului conducator din sistemele totalitare de a esua in situatii anomale, eventual in cultul personalitatii? La ultimele trimiteri prin Mathias Serwo, lansasem chiar un program al unei reviste internationale intitulate "Disidenta teoretica" care sa promoveze, in cele doua sectiuni ale sale (una academica, cealalta documentara), "teoria analitica a disidentei, ca domeniu disciplinar, in intentia unei mai bune intelegeri a fenomenului disident, a cresterii eficacitatii acestuia si a afirmarii valorilor de semnificatie universala de care este legata, explicit sau implicit, miscarea disidenta". Dupa cum se vede, limbajul nu avea nici el "text appeal". Din aceste proiecte nu a iesit nimic. Ele arata, in schimb, la ce intensitate imi asumasem simbolul si identitatea disidentului si ce energie investeam sa dau acestora o forma. Sutele de pagini or fi fost rasfoite la "Europa libera" cand, in urma arestarii, postul a facut un medalion pe care avea sa-l completeze in anii urmatori. Ca sa ma apere si sa-i incurajeze pe altii, comentariile vorbeau exaltat despre autor. De remarcat ca notele erau date de filologi.

Gabriel ANDREESCU