Sunt foarte aproape de acutizare cele din Liban si Irak. Creste indicele de alarma si mai departe, in Afganistan, acolo unde gruparile talibane si-au intarit neasteptat de mult pozitiile, in ciuda operatiunii majore condusa acum de NATO. Este consecinta directa a lipsei unui plan realist post-conflict. In conceptia planificatorilor militari, exista o unica solutie: prezenta masiva a trupelor angajate fie in distrugerea fortelor inamice, fie, dupa obtinerea victoriei, in asigurarea operatiunii de disuasiune. Argumentul in sprijinul acestei formule a fost situatia post-Kosovo. Intr-adevar, acolo, cel putin pana in acest moment, s-a dovedit ca fortele armate occidentale pot juca un asemenea rol. Dar proclamarea independentei provinciei Kosovo poate fi detonatorul unei explozii de mari proportii. Nici aici, dar nici in Irak, Afganistan sau Liban, nimeni nu a introdus in scenariu incercarea de definire a unor modele situationale dupa retragerea fortelor militare internationale. Nici macar reflectia americana declansata acum, dupa constatarea problemelor grave din Irak, nu-si propune decat sa raspunda la trei intrebari. Ce facem: trimitem mai multe forte, stam mai mult timp sau, dimpotriva, plecam acasa? Intrebarile sunt corecte numai la nivelul planificatorilor militari din trupele multinationale. Dar, politic, nu indica nici macar un inceput de raspuns privind obligatia morala de a sti ce este lasat in urma. Tehnic vorbind, primul rationament nu are valoare decat in masura in care se pot produce argumente valabile privind statutul de democratizare al teritoriilor respective, pentru a folosi terminologia draga analistilor oficiali ai cancelariilor occidentale. Este evident ca nu este asa. Numai aparent paradoxal, fortele nationale in conflict au folosit si folosesc in continuare situatia actuala pentru a-si intari capacitatea de lupta. Ceea ce vedem acum sunt doar semnale, adevarat din ce in ce mai evidente, ca pozitiile lor, in loc sa se diminueze si sa fie dezavuate din ce in ce mai tare la nivelul populatiei convinse entuziast de pax americana, capata o sustinere din ce in ce mai puternica. In acest context, apare o intrebare logica, foarte interesanta pentru decidentii romani: in manualul de operatiuni al planificatorilor au fost oare introduse si dividendele de securitate nationale pentru fiecare dintre natiunile participante la coalitie? Poate la viitorul Summit NATO de la Riga am putea pune in mod clar aceasta intrebare. Exista dividende pozitive, mai ales cele legate de contractele din operatiunile de reconstructie. N-am putea spune ca am fost privilegiatii clasei sau ca dividendele au fost pe masura entuziasmului neconditional cu care Traian Basescu s-a pozitionat pe celebra axa. Dar mai exista si altele, negative, care presupun ridicarea nivelul de vulnerabilitate al Romaniei si consacrarea disparitiei sale de pe pietele din Orientul Apropiat. Stiind toate acestea, ne-am definit oare in mod formal cererea nationala privind dividendele de securitate? Nu cred, prea ocupati fiind cu bataliile politice destructive interne, forma noastra traditionala de a purta razboaie civile. Atunci cum sa ne asteptam ca ceilalti sa se simta obligati sa ni le ofere cand, de fapt, ce le vine din Romania sunt numai cererile disperate de legitimare din partea taberelor adverse coalizate la guvernare?