Regimul teocratic iranian pare mai sigur pe el ca niciodata. Blocajul pe care il are cu Occidentul pe tema programului sau nuclear, la care se adauga relatiile pe care le are cu Siria si influenta tot mai mare de care se bucura in Irak si in Liban sugereaza faptul ca devine o putere regionala puternica. Dar, in vreme ce analistii occidentali si vecinii Iranului par alarmati, autoritatea regimului este, de fapt, cladita pe fundatii fragile. Revolutia din 1979, care a pus punct traditiei monarhiste a Iranului, a creat o noua ordine politica bazata pe fundatiile teologice siite, conferind puterea absoluta unui cleric/legist siit. In intreaga si lunga istorie a Iranului, seminariile siite au exercitat o mare influenta asupra societatii si politicii iraniene, dar au fost considerate mereu institutii civile. Abia o data cu revolutia iraniana cladirile seminariilor au inceput sa fie considerate o sursa de legitimitate politica. Schimbarea a mers pe teroria Ayatollahului Khomeini a "conducatorului legist". In opinia lui Khomeini, conducatorul legist poate modifica legile religioase, in functie de interpretarea necesitatilor regimului. Conform gandirii sale, cladirea seminariilor nu avea sa mai fie o structura civila care gestioneaza doar probleme de ordin religios, ci trebuia sa se transforme intr-un partid ideologic, unit, care sa serveasca interesele regimului. Aceasta transformare a fost extrem de vasta. Potrivit traditiei, seminariile siite erau mai curand neorganizate, amorfe, bazate pe conceptiile pre-moderne ale managementului. Pentru occidentali, conceptul unei institutii religioase descentralizate este greu de inteles, dat fiind cadrul administrativ structurat al bisericilor crestine. Dar aceasta ierarhie fluida, in absenta unor reguli scrise si ale unui ordin organizational, a permis ca diversele seminarii, si traditiile lor diferite, sa supravietuiasca regimurilor politice despotice si sa reziste in fata dinastiilor si monarhiilor de tot felul. Aceasta schimbare in orientarea siita reflecta, de asemenea, o influenta foarte moderna asupra politicii. De cand fundamentalismul siit a devenit el insusi un fenomen, revolutionarii iranieni si-au recladit, inevitabil, seminariile, pe principiul sugerat de discursul prerevolutionar cel mai puternic al opozitiei iraniene: ideologia comunista. Prin �modernizareai seminariilor urmandu-se modelul partidului unic, revolutionarii au obtinut controlul asupra acestora. Moartea Ayatollahului Khomeini si a altor autoritati religioase (marjas) precum Ayatollahul Abul Qassem Khoi la Najaf, in Irak, au marcat sfarsitul idealului unui conducator care a reusit sa controleze religia si politica. Actualul lider suprem al Iranului, Seyyed Ali Khamenei nu a fost considerat un legist pe merit. Prin urmare, evidenta lipsa de legitimitate religioasa a lui Khamenei a determinat guvernul sa isi asume controlul deplin asupra institutiilor clerice, si ulterior sa priveze seminariile de independenta lor istorica. Ultimii zeci de ani au conferit regimului conditiile aproape ideale de a prelua controlul asupra institutiilor clericale siite si in Irak. Sub regimul lui Saddam Hussein, restrictiile au fost impuse asupra seminariilor siite din Najaf - care erau, prin traditie, o contrapondere la institutiile siite iraniene - provocand emigrarea unui numar de clerici la seminarul iranian din Qom. Controlul iranian sporit asupra institutiilor clerice siite s-a extins si-n afara Irakului. In plus, a fost consolidat de activitatile regimului din anii '80, cand a fost creat Hezbollah ca o organizatie de gherila in Liban, dupa care si-a extins dominatia asupra celor mai importante zone siite din regiune. Ulterior, regimul iranian si-a consolidat puterea asupra retelei siite in Orientul Mijlociu, iar acum isi foloseste controlul pentru a-si urmari cat mai bine propriile interese. Ironia face insa ca teroria teocratica din Iran sa fi condus de fapt la un proces de antiteocratie. Cu aceste seminarii politizate si cu reducerea drastica a independentei de care se bucurau, institutiile religioase nu se mai afla in pozitia de a conferi legitimitate politica regimului. In plus, ele nu-si mai pot exercita functiile traditionale in sfera religioasa pentru a oferi sprijin societatii civile in tara. Cand Republica Islamica va fi esuat in indeplinirea promisiunilor politice si economice facute poporului iranian, se va putea dovedi ca cea mai flagranta slabiciune a regimului a fost absenta unei autoritati religioase credibile care sa fi putut justifica deficientele sale. Mehdi Khalaji Teolog siit format la Qom si la Sorbona, Mehdi Khalaji este autorul lucrarii "Sistani and the End of Traditional Religious Authority in Shiism" si este cercetator asociat la Washington Institute for Near East Policy. Copyright: Project Syndicate, 2006. www.project-syndicate.org