Ioan GROSAN 

Nu se putea ca peste splendorile uluitoare ale Venetiei sa nu ne punem si noi inconfundabila noastra amprenta indo-europeano-danubiano-pontica. Chiar ma miram ca exceptand mini-orchestrele simfonice care, formate toate din absolventi bucuresteni sau clujeni de Conservator, canta si incanta turistii pe terasele celebre din Piata San Marco, timp de doua zile nu intalnisem si nu vazusem la Venetia nici un roman si mai ales, nu vazusem, cum vazusem, oripilat, la Paris, Lyon sau Frankfurt, pe nici unul din acei compatrioti tuciurii care au construit cunoscuta noastra imagine in Occident. "He, he, he", a ras prietenul meu Radu Jansen, care stie Venetia ca un ghid profesionist, cand i-am exprimat mirarea mea. Si m-a dus in prima piateta ivita in cale unde, pe un soi de piedestal, perfect echipate de epoca si cu celebrele masti ascunzandu-le chipul, stateau trei personaje: Dogele, un cavaler si o curtezana. Invitau turistii, cu gesturi largi, sa se fotografieze, contra un euro, cu ele. Nu prea se fotografia nimeni. Am ramas nedumerit: "Si ce-i cu asta?" "Pai sunt romani de-ai nostri, indo-europeni", mi-a zis amicul. Nu mi-a venit sa cred. "Hai sa-ti arat ceva si mai si", a adaugat amicul si m-a dus langa Palatul Dogilor, pe chei, chiar in fata Puntii Suspinelor, unde, nemiscata, cum se si cuvenea, marmoreana, vopsita toata in alb si tot pe un piedestal, statea statuia Laurei, iubita lui Petrarca. Chiar ai fi jurat ca e statuie. Langa ea, piedestalul lui Petrarca - gol. Dar nici iubita poetului n-avea prea mare succes. M-am apropiat si i-am aruncat in cutiuta de la picioarele ei o moneda de 2 euro. Statuia mi-a multumit inclinand incet capul si tragandu-mi cu ochiul. Dupa vreo doua ore, cand am iesit din Palatul Dogilor, ce sa vezi? Laura isi parasise piedestalul si rezemata de balustrada cheiului, cu broboada de marmura data pe ceafa, cu vopseaua de pe fata cam scorojita, tragea cu sete dintr-o tigara. M-am apropiat de ea, i-am zambit si-am zis: "E cam greu, nu?" M-a masurat scurt, apoi, stingand mucul: "E greu, ca si giaponezii, si americanii, si nemtii e zgarciti, fir-ar mama lor a dracu'!" "De unde esti?" "Din Campia Truzii". "Si cum te cheama?" "Cerasela". "Si... Petrarca?", am zis, aratand spre piedestalul gol. "Doarme, dormire-ar somnu' al de veci, ca m-a lasat toata ziua singura!" Cand sa plec, aparu si Petrarca, cam pe doua carari. Se urca cu greu pe piedestal, dar cand fu sus, incremeni. O statuie perfecta. Sa mai zica cineva ca romii nostri nu sunt culti.