Este cu siguranta ceva in structura cea mai profunda a acestui popor al nostru care ne face sa trecem cu usurinta peste propriile insuccese. Dupa unii, cu prea mare usurinta, in asa fel incat nu numai ca mutilarile ulterior suferite, atat la nivel individual, cat si la nivelul grupului, par a nu se mai vedea, dar nici invatamintele ulterioare nu par a mai avea vreun rost. Astfel ca nici la nivelul individual, macar, nimeni nu mai simte nevoia unei autoanalize. Dupa cum spun proverbele, pe care ani de-a randul ne-am obisnuit sa le consideram drept probe ale intelepciunii acestui popor, suntem oricum salvati. Nu ni se poate intampla mare lucru, in gama negativa, daca "plecam capul". Nu cred ca exista, sau cel putin nu am auzit eu, ca patrimoniul cultural al altor popoare sa cuprinda un astfel de proverb, care sa-ti spuna ca daca pleci capul ti-l salvezi de la taiere. Dar sa ne intoarcem la propriile drame, cauzate, de cele mai multe ori de faptul ca nestiind si neavand curajul unor alegeri ferme si decisive asteptam "sa se intample ceva". Si, daca s-ar putea, ceva extraordinar. Ori lucrurile acestea, exceptionale, nici in istoria unei tari, ca si in aceea a unui simplu individ, sunt urmarea unor hotarari asumate. Fapt pe care noi il evitam. Ne-a fost si ne este teama de asumari, chiar cand privind viitorul este clar ca trebuie si e bine sa facem o alegere. Motivele acestor "rateuri" sunt invariabil aceleasi, si tin, in cele mai bune cazuri, de raportarea la "exteriorul" de obicei neesential, la ce anume ar declansa o hotarare a noastra in demersul celorlalti. In acest fel am putut rata, ca popor, ocazii unice pentru a iesi cu fata curata in drumul istoriei. De asta am avut nesansa de a avea, pentru mai multe mandate, un presedinte ca d-l Iliescu si cu siguranta ca tot acesta este motivul pentru care nu am avut un proces al Comunismului, si nici posibilitatea de a avea un omolog al Institutului Gauk in Romania. Sunt numai cateva din cele mai "valoroase" pierderi ale poporului roman dupa 1989. La nivel individual, de asemenea, putem observa - cel mai pregnant la generatiile mai noi - ca, in cele mai multe cazuri teama de a lua o decizie datorata lipsei de incredere in propriul Destin transforma o oportunitate in chiar opusul ei, care, pana la urma nu inseamna altceva decat un esec personal ireversibil; caci ce altceva poate fi, decat esecul unei vieti aceasta teama de a nu-ti valora si asuma propriul Destin? "Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista!" - ne avertizeaza proverbul, si cata dreptate are! Am avut, ca natiune (si ca simpli indivizi, cu siguranta) cateva ocazii clare de a ne intalni si a ne asuma propriul destin, care s-au transformat in rateuri cat se poate de jalnice: Decembrie 1989, Emil Constantinescu, Traian Basescu. In planul personal, cu siguranta ca multi dintre noi am pierdut cate o ocazie a intalnirii cu destinul si poate am reusit sa ne dam seama ca niciodata n-o sa ne mai fie dat ca lucrurile sa se repete pentru noi in acelasi fel. Iar daca totusi am putea castiga, daca se poate spune asa, din experienta tragica in care o tara, un popor, ca si un individ anume fuge de propriul destin, atunci aceasta nu poate fi decat tragerea, din cand in cand a unei linii imaginare, a unei linii de autoanaliza. Dar cum si aceasta se face rar, mult prea rar, chiar si la nivel de individ, contabilizarea marilor esecuri pare mai degraba o joaca. Un joc in care oamenii se ascund de propriile destine, ca apoi, infranti sa reia jocul de-a ascunselea cu propriile amintiri. Amintiri care le-ar putea sta marturie ca au ales prost intr-un anume moment al vietii. "Amana pe maine ce trebuie sa faci azi, fiindca s-ar putea ca maine sa nu mai trebuiasca sa fie facut!" - spune un alt proverb, cam de aceeasi "valoare" cu acela al "capului plecat"... Cam asta am facut noi ca popor si deopotriva ca indivizi care compun un popor. Ne-am multumit sa traim asteptand sa ni se intample ceva bun, fara ca sa miscam un deget pentru noi insine. Poate de aceea trebuie admirati cei care arunca o privire in jur si au curajul sa ia o decizie privind propria viata. Si cu siguranta ca atunci cand vor fi multi oameni care se vor fi intalnit cu propriul Destin, Romania va arata alfel. Dar asta nu se va intampla desigur foarte curand, pentru simplul fapt ca nu avem inca acel curaj de a ne lua in serios, de a lua ca tema esentiala participarea la propria trecere pe aceasta lume sau de a trage linie si a ne contabiliza propria existenta. Facem aceasta evaluare destul de rar, viata in Romania reala mocneste sub semnul muzical Andante si, de aceea, uneori pare ca Brecht adaptat la socio-politica noastra are dreptate: "...Si asa trece viata noastra pe pamant..."