In septembrie 2006, summit-ul de la Paris - dintre presedintele Rusiei, Vladimir Putin, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, si presedintele Frantei, Jacques Chirac - a evidentiat revenirea Rusiei ca mare putere globala, si a pus bazele unei noi axe: Paris-Berlin-Moscova. Noua Rusie si-a castigat acest rol printr-o serie de miscari strategice in domeniul-cheie al secolului XXI, sectorul energetic. Petrolul si gazele naturale se dovedesc astfel mai eficace politic decat argumentele militare. Noua Rusie a inteles ca, daca nu reactioneaza imediat, va fi incercuita de bazele militare americane si ale NATO, avand putine oportunitati la dispozitie pentru a se opune fenomenului de "federalizare" preconizat de anumite cercuri occidentale: Rusia Europeana, Rusia Siberiana si Rusia Extrem-Orientala. Batalia globala pentru controlul resurselor energetice a schimbat, insa, fundamental datele problemei. Utilizand petrolul si gazele naturale in chip de "arme" strategice, Rusia a reusit sa "sparga" in ultimii ani incercuirea bazelor americane, sa evite izolarea si sa-si creeze noi aliante. In Asia, axa Moscova-Beijing si organizatia "SCO"; in Europa acum axa Paris-Berlin-Moscova. Summit-ul de la Paris a analizat investitiile franceze in Rusia si problema programului nuclear iranian, la care lucreaza sute de specialisti rusi. Un punct esential pe agenda reuniunii l-au constituit livrarile viitoare de energie din Rusia spre UE, mai ales spre Germania. Vladimir Putin i-a declarat cancelarului Angela Merkel ca Rusia ar putea chiar redirectiona gazul natural din campul gigantic de la Stokman, de la Marea Barent. Proiectul, care a costat 20 de miliarde de dolari, va fi terminat in 2010 si, initial, urma sa furnizeze gaz natural in SUA. Dupa "revolutiile colorate" din Georgia si Ucraina, Moscova a inceput sa-si joace "cartile energetice" cu mai mare prudenta. Afacerea Yukos: strategia Putin contra strategiei Hodorkovski Cine vrea sa inteleaga noua strategie energetica a Rusiei, trebuie sa patrunda in "maruntaiele" celebrei afaceri "Yukos", din 2003. Anul in care Statele Unite au inceput campania militara din Irak, promitand "redesenarea" intregului Orient Mijlociu. In toamna, arestarea spectaculoasa si oarecum surprinzatoare a oligarhului petrolului Mihail Hodorkovski a reprezentat primul pas prin care Moscova raspundea miscarilor strategice ale Washingtonului. Hodorkovski a fost retinut pe aeroportul din Novosibirsk, la 25 octombrie 2003, sub acuzatia de "evaziune fiscala". Actiunile companiei "Yukos Oil" au fost imediat "inghetate". In aceste conditii, pretul lor la bursa a scazut simtitor. Care era, insa, subtextul acestor miscari, si ce dorea Hodorkovski sa faca, in realitate? Hodorkovski a fost arestat cu doar patru saptamani inaintea alegerilor parlamentare din Rusia. Miliardarul - fost sef al Komsomolului din Moscova - finantase generos mai multe formatiuni de opozitie. Ambitiile sale politice devenisera evidente si vizau, direct, Kremlinul. Controlul Dumei era vital pentru Hodorkovski, pe care majoritatea analistilor il vedeau ca pe un contracandidat serios pentru Vladimir Putin, la alegerile prezidentiale din 2004. O majoritate parlamentara favorabila i-ar fi permis sa schimbe legea electorala in favoarea sa. Dar si sa modifice controversata "Lege a Resurselor Subterane". Aceasta lege impiedica "Yukos" si alte companii petroliere private din Rusia sa devina proprietarele unor bogatii subterane, altele decat cele de stat. Hodorkovski a incalcat angajamentul tacit pe care toti oligarhii rusi si-l luasera fata de Putin. Oligarhii puteau sa-si pastreze uriasele averi furate de la statul sovietic prin asa-zisa "mare privatizare", derulata sub Eltin, cu conditia de a ramane in afara zonei politice. In spatele afacerii "Yukos" se ascundeau, insa, interese mult mai mari. Hodorkovski slujea de fapt unui puci - sprijinit de SUA - impotriva lui Putin. Care viza, in final, controlarea de catre companii americane a uriaselor resurse energetice rusesti. Arestarea lui Hodorkovski a intervenit la scurta vreme dupa o intalnire a oligarhului rus cu Dick Cheney, si dupa tratative secrete intense cu "ExxonMobil" si "ChevronTexaco". Companie in staff-ul careia fusese, pana in 2000, Condolleeza Rice, devenita intre timp consilierul pe probleme de securitate nationala al Presedintelui Bush. Aranjamentul era ca cei doi giganti americani sa cumpere intre 25% si 40% din actiunile "Yukos". Astfel, Hodorkovski capata un anumit tip de imunitate, prin implicarea lui "Exxon" si "Chevron" la "Yukos". Iar Washingtonul - prin aceleasi "Exxon" si "Chevron" - capata un drept de veto asupra oricaror viitoare intelegeri privind petrolul rusesc sau constructia de oleoducte. Cu cateva zile inaintea arestarii sale, Hodorkovski discutase aceleasi probleme cu fostul presedinte al Statelor Unite, George H.W. Bush, sosit la Moscova in calitate de reprezentant al lui "Carlyle Group". "Yukos" facuse si o propunere de achizitie grupului rival "Sibneft", grup detinut de Boris Berezovski, alt oligarh al epocii Eltin, stabilit la Londra. "Yukos" si "Sibneft" ar fi detinut impreuna rezerve de 19,5 miliarde de barili petrol si gaze naturale, devenind astfel a doua companie petroliera din lume, dupa "ExxonMobile". In termenii productiei, "Yukos Sibneft" ar fi extras 2,3 milioane de barili pe zi, situandu-se pe locul patru in topul mondial al companiilor petroliere. Achizitionand apoi "Yukos Sibneft", "Exxon" si "Chevron" ar fi dat o veritabila lovitura de stat energetica Rusiei, paralizand-o in materie de petrol si gaze naturale. In aceste conditii, Putin s-a hotarat sa reactioneze dur, arestandu-l pe fostul komsomolist-sef, Mihail Hodorkovski. Hodorkovski si "Open Society" Hodorkovski avea legaturi stranse cu "establishmentul" american, inca din 1987, cand - in calitate de komsomolist-sef - vindea tinerele rusoaice, devenite "Miss URSS", pe piata New York-ului. Una dintre aceste "Miss URSS" l-a dat ulterior, in judecata. Mai tarziu, Hodorkovski a creat o fundatie filantropica - "Open Russia Foundation" - modelata dupa "Open Society" a prietenului sau, George Soros. In conducerea lui "Open Russia Foundation" se regaseau nume grele ale politicii si finantelor mondiale, precum Henry Kissinger, Jacob Rothschild, sau Arthur Hartman, fost ambasador american la Moscova. Imediat dupa arestare, "Washington Post" anunta ca miliardarul rus il angajase pe Stuart Eizenstat - fost sub-secretar de Stat la Finante, la Comert si la Departamentul de Stat sub Administratia Clinton - pentru a face lobby in America in vederea eliberarii sale. Un lobby extrem de eficient de vreme ce mass-media americana, care s-a napustit imediat asupra subiectului, pare sa ignore faptul ca Hodorkovski nu era in nici un caz o "Alba ca Zapada" in afaceri. Anterior, Hodorkovski rupsese contractul petrolier cu "British Petroleum", dupa ce aceasta companie investise deja 300 de milioane de dolari in forarile subterane din regiunea Priobskoie din Siberia. Utilizand metode tipic gangsteresti, fostul komsomolist-sef silise compania "BP" sa se retraga din afacere. Ceea ce i-ar fi adus lui Hodorkovski condamnarea in SUA, sau alte tari occidentale. In 2003, campul petrolier Priobskoie avea o productie de 129 de milioane de barili, ceea ce insemna 8 miliarde de dolari, ramasi in buzunarul lui Hodorkovski, prin retragerea lui "BP". Iar in 1998, cand "Fondul Monetar International" oferise miliarde de dolari Rusiei pentru a preveni colapsul rublei, Hodorkovski isi insusise 4,8 miliarde din acest ajutor, pentru a-si repune pe picioare banca "Menatep". Practica interzisa de Fond. Astfel ca protestele americane la arestarea lui Hodorkovski, si la "practicile dictatoriale" ale lui Putin, erau - in mare masura - pura ipocrizie. De-constructia Rusiei: strategia americana pe termen lung "End Game" In 1957, marele geolog american King Hubbart, a prezentat celebra de acum "curba", demonstrand ca resursele clasice de petrol - din Arabia Saudita, Emirate, Kuweit etc. - se vor restrange dramatic in jurul anilor 2010-2011, generand o mare criza economica mondiala. Marile economii ale lumii - SUA, UE, economiile in mare ascensiune din China sau India etc. - au insa nevoie stringenta de combustibili fosili, pentru a putea supravietui si dezvolta. De aceea, inca din anii Administratiei Reagan, o serie de lideri neoconservatori americani - grupati cativa ani mai tarziu in "Project for a New American Century" (PNAC) - printre care Paul Wolfowitz, Bruce Jackson, Richard Perle, Robert Kagan, Stephen Hadley, Donald Rumsfeld, au elaborat o strategie pe termen lung care prevedea incercuirea treptata si izolare Rusiei, precum si invadarea tarilor care dispun de rezerve importante de petrol si gaze naturale, ramase ne-exploatate (Irak, Iran, Venezuela). Obiectivul acestei strategii neoconservatoare era ca, dupa incercuirea cu baze americane a Rusiei, si izolarea sa, sa se treaca la "balcanizarea" vastului spatiu rus, atomizandu-l in nenumarate republici minuscule (republica tatareasca, cazaca, a germanilor de pe Volga, etc.), si la preluarea controlului fabuloaselor resurse energetice ruse din zona europeana, siberiana si extrem-orientala. Aceasta strategie anti-ruseasca pe termen lung - cunoscuta si ca "End Game" ("Joc Final") - a presupus cateva faze. La sfarsitul anilor '80 - in 1989 si 1991 - am asistat la "schimbarea de regim" din statele comuniste ale Europei de Est, urmate de dezmembrarea "Tratatului de la Varsovia" (1990) si apoi a URSS (decembrie 1991). In urma destramarii URSS, statele baltice, Ucraina, Georgia si mai multe republici sovietice musulmane din Asia Centrala si-au declarat independenta. In anii '90, "End Game" a presupus alte etape. Mai intai, a fost destramata Iugoslavia - o importanta putere regionala - in mici state usor de controlat. A urmat rapida extindere a NATO spre Est. Mai intai, au fost admise Cehia, Ungaria si Polona (1998). Apoi a urmat, in 2004, admiterea a nu mai putin de sapte noi state: Estonia, Letonia, Lituania (statele baltice, cu o importanta pozitie strategica fata de Rusia), Slovacia, Slovenia, Romania si Bulgaria. Aceasta rapida extindere a NATO spre Est a surprins nu numai tarile membre ale UE, dar mai ales Rusia. "Comitetul Statelor Unite pentru extinderea NATO" pregateste acum un nou val de extindere, fiind luate in calcul unele state desprinse din fosta Iugoslavie, Georgia (deci NATO se va extinde in Caucaz), si mai ales Ucraina - un fel de "scut" european al Rusiei. In acelasi timp, inca de la inceputul anilor '90, americanii s-au implantat in fostele republici ex-sovietice musulmane bogate in petrol. In 2006 a fost dat in folosinta giganticul oleoduct - cel mai mare din lume - care pompeaza petrol din Azerbaidjan, prin Georgia, in Turcia: oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan. Acest oleoduct a creat o noua zona geopolitica - Mediterana de Est pana la Marea Caspica - de un enorm interes pentru Statele Unite, dar si pentru Israel. Fiindca de la Ceyhan (Turcia), un oleoduct va transporta petrol in Israel, la Ashkelon, precum si in portul Eilat, de unde, apoi, va fi re-exportat. Israelul va deveni astfel, in sec. XXI, mare exportator de petrol. O "Tripla Alianta" intre SUA-Israel-Turcia s-a creat in ultimii ani, care vegheaza asupra intregii zone din Mediterana de Est. Datorita acestei noi concurente, spatiul geopolitic al Marii Negre a cazut, momentan, in desuetudine. Invaziile americane din Afganistan (motivata de evenimentele de la 11 septembrie 2001), din Irak (motivata de "armele de distrugere in masa" ale lui Saddam Hussein), precum si apropiata invazie a Iranului (motivata de programul nuclear al Teheranului) vor crea noi oportunitati pentru SUA si "Noua Ordine Mondiala". In tot acest tablou favorabil intereselor americane, doua puncte negre: rezistenta irakiana, care continua sa creasca in intensitate la trei ani de la proclamarera sfarsitului razboiului din Irak (1 mai 2004); si esecul Israelului din vara lui 2006 de a distruge instalatiile de rachete, cu raza medie si lunga de actiune, ale Hezbollahului iranian, din sudul Libanului. O alta problema pentru SUA: recentul test nuclear al Coreei de Nord, o tara care detine arma atomica, dar si rachete suficient de performante pentru a putea lovi bazele americane din Coreea de Sud si Japonia. "End Game" la granitele Rusiei si "revolutiile colorate" Vorbind in "US Committee on NATO", in 2003, despre "Project on Transnational Democracies" (Proiectul pentru Democratiile in Tranzitie), neoconservatorul Bruce Jackson declara ca "trebuie sa exploatam oportunitatile din aceste tari pentru reforma democratica si integrare". Cu alte cuvinte, Statele Unite trebuie sa accelereze "revolutiile colorate" din tari precum Georgia, Ucraina, Belarus, Kirgistan. Slabind astfel influenta Moscovei in fostele republici sovietice de la granita Rusiei. Sarcina de a promova "revolutiile colorate" in spatiul ex-sovietic revenea unor asa-zise ONG-uri (organizatii non-guvernamentale), care rezultasera din privatizarea unor activitati specifice CIA, de la inceputul anilor '80. Cele mai importante ONG-uri americane fiind "Freedom House" (condusa de Amiralul James Woolsey, fost director CIA), "National Endowment for Democracy" (NED) si "Open Society" a miliardarului George Soros, un adept al schimbarilor de guvern "fara violenta", pasnice. In noiembrie 2003, "revolutia Trandafirului" l-a inlaturat de la putere pe Eduard Sevarnadze, si l-a inlocuit cu "omul Washingtonului", Mihail Saakasvili (37 de ani), fost ministru al Justitiei sub Sevaranadze. Prin aceasta "schimbare de regim", Georgia trecea sub influenta americana, avand armata, politia, jandarmeria si serviciile secrete pregatite de instructori si consilieri americani. O miscae obligatorie, deoarece giganticul oleoduct Baku-Tbilisi-Ceyhan urma sa treaca si prin Georgia, singura tara din cele trei strabatute de oleoduct, care se afla, pana in noiembrie 2003, sub influenta rusa. Aceleasi "societati civile" au provocat, in noiembrie 2004, "Revolutia Portocalie" din Ucraina, prin care presedintele Ianukovici - favoritul Moscovei - a fost inlocuit, dupa cateva saptamani de intense manifestatii de strada, cu fostul contabil de colhoz, fost prim-ministru in 1999, Viktor Yuscenko. A carui sotie era cetatean american si lucrase anterior la Departamentul de Stat. Presata, asadar, pe "frontul european", pe "frontul din Caucaz" si pe "frontul Asiei Centrale" de strategia "End Game" a SUA, Putin a hotarat in 2003 sa reactioneze printr-o noua politica geo-economica. Noua strategie energetica a Rusiei lui Putin Expunerea in linii mari a "End Game"-ului american arata acum mai clar cat de important devenise Hodorkovski pentru planul Washingtonului. Daca "Yukos" ar fi fuzionat cu "Sibneft", creand a doua companie petroliera din lume, iar "Exxon" si "Chevron" ar fi preluat pachetul majoritar, lovitura de stat energetica putea aduce Rusia pe marginea prapastiei! Putin s-a hotarat sa reactioneze printr-o noua strategie energetica, in care "armele" sale principale erau petrolul si gazele naturale. El a tinut seama de cateva conditii. In termenii standardului de viata, a ratei mortalitatii, si a prosperitatii economice, Rusia nu este o mare putere mondiala. In termenii resurselor energetice, insa, Rusia este un veritabil colos. Ca teritoriu, este singura tara din lume care se intinde pe doua continente, de la Pacific pana in Europa de Est. Pe acest vast teritoriu, Rusia are cele mai mari resurse de petrol si gaze naturale din lume. Rusia exploateaza 130.000 de puturi petroliere, dar alte 20.000 sunt rezerve cunoscute. Rezervele de petrol ale Rusiei au fost estimate cu aproximatie la cel putin 150 de miliarde de barili. Desi se crede ca cifra reala este mult mai mare. Se au in vedere si dificultatile financiare ale exploatarii din regiunea arctica. Dar cu un pret al barilului de 60-70 de dolari, Rusia ar avea fonduri suficiente sa exploateze si zacamintele greu accesibile. In prezent, petrolul rusesc este exportat pe trei rute: Europa Occidentala, prin Marea Baltica si Marea Neagra; ruta de Nord; ruta Estului Indepartat, catre China, Japonia si piata Asiei de Est. Rusia are un terminal la St. Petersburg pentru petrol, si altul - recent dat in exploatare - la Primorsk. Alte terminale sunt in constructie la Virsotk, Batanenaia si la Ust-Luga. Reteaua de gazoducte ruse - numita "sistemul de transport unificat de gaze" - se intinde pe nu mai putin de 150.000 km. Toata aceasta retea vasta de gazoducte este exploatata de compania de stat "Gazprom", cel mai mare exportator de gaze naturale din lume. In 2001, cand devenise clar ca tarile baltice vor intra in NATO, Putin a construit un nou terminal pentru petrol pe coasta rusa a Marii Baltice, la Primorsk, proiect care a costat 2,2 miliarde de dolari. Acest proiect - cunoscut drept "Baltic Pipeline System" (BPS) - permitea Rusiei sa evite tarile baltice si Polonia. Baltica este principala ruta a Rusiei pentru transportul petrolului din vestul Siberiei si Timan-Peciora catre Primorsk, situat in Golful Finlandei. BPS a fost terminat si functioneaza din martie 2006, in ciuda protestelor vehemente ale tarilor baltice si Poloniei, care au fost excluse de pe traseu. Tot in martie 2006, Putin l-a numit pe fostul cancelar german Gerhard Schr�der in calitate de presedinte al consortiului ruso-german de transport al gazelor naturale rusesti, pe sub Marea Baltica, care are o intindere de 1200 km. Detinatorul principal de actiuni in acest "North European Gas Pipeline" (NEGP), cu 51%, este "Gazprom". Detin cate 5% din actiuni companiile germane "Basf" si "E.On". Proiectul, inceput la sfarsitul lui 2005, va costa 4,7 miliarde de dolari, si va lega portul rusesc Viborg de orasul german Greifswald. Campul de gaze "Iujno-Ruskoe", din vestul Siberiei, urmeaza sa fie exploatat, ca un joint-venture, de "Gazprom" si "Basf". A fost ultimul document semnat in calitate de cancelar, de Schr�der, act care a determinat Polonia, tarile baltice si Ucraina sa protesteze virulent la Washington, pe motiv ca Rusia practica o politica energetica de excludere. Cancelarul Angela Merkel a fost silita sa accepte proiectul, deoarece industria germana este dependenta, in mare masura, de gazul rusesc. Rusia a devenit astfel, de departe, cel mai important furnizor de gaze naturale pentru Gemania. Depozitul gigantic de gaze de la Stokman, din sectorul Marii Barents, la nord de portul Murmansk, va fi de asemenea, conectat la reteaua de gazoducte a lui "North Europlan Gas Pipeline" (NEGP). Cand cele doua gazoducte vor functiona in paralel, Rusia va livra Germaniei - cea mai importanta economie din cadrul UE - mai multe de 55 de miliarde metri cubi de gaze pe an. "ESPO" - petrol rusesc pentru China, Japonia si cele doua Corei In aprilie 2006, Putin a anuntat inceperea lucrarilor la vastul oleoduct "East Siberia-Pacific Ocean Pipeline" (ESPO), care va transporta petrol de la Taisent in zona Irkutk, langa Lacul Baikal, din Estul Siberiei - in Golful Perevosnaia, de la Oceanul Pacific. Costul total al constructiei se ridica la 11,5 miliarde de dolari. Oleoductul va fi construit de "Transneft", companie de stat rusa. Cand va fi gata, oleoductul "ESPO" va pompa 1,6 milioane de barili/zilnic, din Siberia in Rusia Extrem-Orientala, iar de acolo, in China. Prima etapa din acest impresionant proiect se va incheia catre sfarsitul lui 2008. In plus, Putin a anuntat intentia Rusiei de a construi o mare rafinarie pe fluviul Amur, langa granita cu China, in scopul de a furniza produse petroliere gata rafinate in China si pe pietele Asiei. Pentru Rusia, oleoductul Taiset-Perevoznaia va maximaliza beneficiile, deoarece va exporta petrol catre China si Japonia, in acelasi timp. In viitor, Rusia va exporta petrol pentru Japonia direct din portul Nahodka. In prezent Japonia incearca cu disperare sa-si asigure importuri de petrol de pe alte piete, altele decat din Orientul Mijlociu, devenite in ultimul timp, nesigure din cauza razboaielor de acolo. "ESPO" va asigura necesarul de petrol si pentru cele doua Corei, prin construirea unui oleoduct - via China - intre Blagovescensk si Daqing. Astfel ruta Taiset se va dovedi foarte repede o zona de cooperare energetica a Rusiei cu Japonia, China, Coreea de Nord si de Sud etc., din zona geopolitica Asia-Pacific. Gazoductul ruso-turc "Blue Stream" va asigura livrarile de gaze pentru Turcia, Grecia, Italia si Israel In martie 2005, "Gazprom" a incheiat constructia unui gazoduct in lungime de 1213 km, care a costat 3,2 miliarde de dolari. Este vorba de gazoductul "Blue Stream", care uneste campurile de gaze din Krasnodar, trece prin conducte marine pe sub Marea Neagra, pana la terminalul Durusu, pe coasta turceasca. Astfel, Rusia a devenit cel mai important furnizor de gaze pentru Turcia. Cand gazoductul va functiona la intreaga capacitate - in anul 2010 - Rusia estimeaza ca va livra anual Turciei circa 16 miliarde de metri cubi de gaz pe an. "Gazprom" discuta acum livrarile de gaze catre state din sudul Europei si Mediterana de Est, inclusiv noile volume de gaze care vor fi livrate. Grecia, Italia si Israel sunt printre statele care se arata cele mai interesate de gazul rusesc. Aceste trei state poarta negocieri cu "Gazprom" pentru a folosi gazoductul "Blue Stream", conexat cu alt gazoduct, aflat in faza de proiect, "South-European Gaz Pipeline" (SEGP). Astfel, Putin si-a cladit in doar cativa ani o strategie globala in virtutea careia economii nord-europene (ca Germania), asiatice (precum China, Japonia, cele doua Corei) ori mediteraneene (Turcia, Grecia, Italia sau Israel) depind sau vor depinde intr-o masura decisiva de petrolul si de gazul furnizat de Rusia. Forta Moscovei va consta tocmai din conexarea acestor economii la livrarile de petrol si gaze rusesti. "End Game" si "Orientul Mijlociu extins" Neoconservatorii americani au lansat, de curand, o noua zona geo-politica - ca parte a strategiei "End Game" (Joc final) - de inconjurare si de izolare a Rusiei prin conceptul "Greater Middle East". Conceptul se refera la statele non-arabe, ca Turcia, Iran, Pakistan, Afganistan, Asia Centrala (statele ex-sovietice musulmane), precum si Azerbaidjan, Georgia si Armenia. La Summit-ul G-8, din vara lui 2004, presedintele Bush a declarat ca Statele Unite se vor implica intens pentru "promovarea democratiei in toate aceste tari". Ceea ce va insemna prezenta militara americana in cele mai multe din statele mentionate. Si "schimbari de regim" prin revolutii colorate, inspirate de "Freedom House", "National Endowment for Democracy" (NED) si "Open Society". La 3 octombrie 2006, ministrul rus de Externe a avertizat ca Rusia va fi obligata sa ia masuri in consecinta, daca NATO va desfasura in Polonia noul sistem de rachete americane defensive. Ministrul polonez al Apararii - Radek Sikorski - este fost rezident la Washington si membru in "American Enterprise Institut" (AEI), bastionul neo-conservatorilor americani. Sikorski este, in acelasi timp, si director executiv la "New Atlantic Initiative", o institutie al carei scop a fost sa aduca fostele tari comuniste - membre ale "Tratatului de la Varsovia" - in NATO. Ca parte a aceleiasi strategii "End Game". Pretextul: "propulsarea democratiei si a libertatii in Europa de Est". In acelasi timp, SUA au construit - via NATO - "European Missile Defence Sustems" (EMDS). Singurul obiectiv logic al acestei noi amplasari de rachete "defensive" americane nu poate fi decat Rusia. Plasarea in Europa a sistemului de rachete "EMDS"; militarizarea intregului Orient Mijlociu; incercuirea Rusiei, a Iranului si a Chinei de baze militare americane - in numele "razboiului contra terorismului" - toate acestea tin de strategia "End Game", si de "Full Spectrum Dominance" (FSD). Pentagonul se refera la FSD ca la o "escaladare a dominatiei globale", si la abilitatea de a castiga un razboi, indiferent de gradul sau de violenta. Inclusiv un razboi atomic, conform "Con Plan 8022" al Pentagonului.

Vladimir ALEXE