Ultimul text pe care am apucat sa-l public in tara, inainte de a fi obligat sa parasesc Romania, a fost o scrisoare deschisa adresata lui Constantin Noica. Se intitula "Sa ramanem tineri si intelepti" si a aparut la Cluj, in nr.2/1982 al revistei Steaua. Multi dintre noi citeam cu un soi de stupoare mai noile texte ale carturarului publicate in Steaua, Contemporanul si Transilvania, dar ne codeam sa spunem public ce credeam despre ele. Pe scurt, fara sa vrea sau, poate chiar mai grav, fara sa-i pese, in acele texte Noica facea jocul vremii. Si era un joc dur, cu efecte de durata. Titlul scrisorii mele deschise era traducerea goetheanului Bleibe jung un bleige klug si se vroia un apel catre Noica. In 1958, cand a fost arestat, lui Constantin Noica i se confisca manuscrisul lucrarii Anti-Goethe, la care lucrase in perioada de domiciliu fortat petrecuta la Campulung-Muscel. La iesirea din inchisoare (1964), i se restituia doar o parte a manuscrisului. In 1976, Noica avea sa o publice la editura Univers sub titlul "Despartirea de Goethe". Dar, in spiritul "umanismului comunist" al vremii, despre aceste amanunte nu se putea scrie atunci. Manuscrisul initial avea sa-i fie restituit sotiei carturarului abia in 1994. Doi ani mai tarziu, versiunea "prescurtata" plus cele doua capitole ce "nu s-au prezentat" la eliberarea din puscarie a autorului apareau la editura Humanitas. Dupa ce a primit textul meu, Aurel Rau, Redactor sef al revistei clujene, m-a sunat. Venise in Bucuresti. Ne-am intalnit. Am discutat. Era vadit incurcat. Pe de-o parte imi dadea dreptate ("Poete, cred ce crezi si dumneata. Sunt sincer ingrijorat."), pe de alta parte, nu vroia sa-l supere pe Noica ("Poete, nu stiu cum va primi Noica scrisoarea dumitale. Nu stiu cum va reactiona..."). Dar mai presus de orice, "data fiind ingrata dumitale situatie", imi spunea Aurel Rau, "nu cred ca cenzura va da drumul textului. Si atunci, la ce bun?". "Domnule Rau", i-am raspuns, "daca sunteti sincer, cand imi spuneti ca am dreptate, haideti sa incercam." Ajuns la Cluj, Aurel Rau s-a consultat cu cativa din colegii si prietenii sai si s-a hotarat sa publice textul. Peste cateva saptamani, am fost invitat la tovarasul Vasile Nicolescu, poet nu mereu neinspirat, traducator rafinat, dar si unul din cenzorii sefi - Director sau Vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste. Relatiile noastre fusesera mereu pe "muchie de cutit". Cred ca incerca sa-mi faca mai putin rau decat ar fi putut. Se tensionasera acut cand a hotarat sa-mi scoata dintr-o carte un pastel de toamna. "Poete", (si tovarasul Nicolescu vorbea cu "Poete"), "pe altii ii poti duce de nas, dar, asa, ca intre colegi de poezie, cum crezi ca nu inteleg unde bati?" "Si unde anume bat?" "Ei, las-o balta. Asta ne mai trebuie, sa turnam gaz pe foc." Imi citeste poemul cu pricina si imi spune cat de evident era ca in frunzele rosii ale toamnei ma dadeam la rusi, iar in cele galbene bateam in chinezi. Inainte de orice, cenzura era de un cinism fara margini. Mai ales cand era practicata de artisti ajunsi culturnici. Iata-ma din nou fata in fata cu tovarasul Vasile Nicolescu. Dupa obisnuitele politeturi, imi spune ca textul nu poate sa apara. Imi da si motivele. Evident, multe sunt previzibile. Dar Vasile Nicolescu este si foarte imprevizibil. Imi plaseaza un croseu neasteptat. "Si-apoi, poete, sa zicem sa dam drumul textului. Iti dai seama ce se va intampla? In afara reactiilor colegilor nostri de breasla, scandalizati, te vei trezi si cu prietenii dumitale Monica Lovinescu si Virgil Ierunca luandu-te la tocat. Si, in ingrata situatie in care te afli azi, asta iti mai trebuie - sa fii injurat si de Europa libera." Cata dreptate si ce situatie ingrata! Totusi, ii raspund sa nu-si faca griji in ce priveste "Monicii". "Daca ma iau la tocat, ii iau si eu la tocat." Rade. Evident, nu crede ce-i spun. Cu exceptia unui paragraf, pe care Aurel Rau l-a scos cu asentimentul meu, textul apare. Nimeni nu-mi spune cine a dat, pana la urma, "lumina verde." Evident, sunt luat la tocat si "ars cu trabucul la subtioara, unde e pielea mai subtire si locul mai dureros" (cum zice un priceput in strategiile de felul acesta), dar nu de "Monici". Toroipanele Securitatii si Sectiei de Presa si Propaganda a CC al PCR intra in functiune. Nu Noica e aparat. Multi dintre "vigilentii de serviciu" il detesta profund. Eu trebuie sa fiu infierat. Inca o data. Politia politica se facea si la cafele cu generalii de Securitate si public, la gazeta.