Una din temele lansate de presa in saptamana care tocmai s-a incheiat este ca aruncarea pe piata a dosarului dnei Mona Musca ar fi, de fapt, un avertisment adresat de Securitate presedintelui Basescu. In numai cateva zile, iata, una din cele mai grele piese ale acestuia, in PNL, a fost anihilata, sugerand ca ar fi posibila oricand aparitia dosarelor dlor Stolojan si Stoica, asupra carora unele cercuri poltice s-au si antepronuntat, avand in vedere activitatea acestora inainte de 1989. Oricate s-ar spune despre aceasta actiune, care dupa modelul consacrat, "Daciada", a primit, cum se cuvenea, numele de "Dosariada", ea a fost posibila datorita dlui Traian Basescu. Faptul ca acum, dupa "razboi", dl Constantinescu nu mai pridideste sa-si aduca nepretuitul aport la aceasta actiune, nu face decat sa arate unei tari intregi ca dsa nu a fost presedintele pe care si l-au dorit romanii cand, intr-un entuziasm general, l-au inlaturat pe Ion Iliescu. Nu stiu cum se va fi simtind dl Basescu acum, cand pare ca suspiciunea ca ar fi colaborat, in functia dsale de la Anvers, cu Securitatea face din ce in ce mai mult subiectul scenei publice, desi sunt multi care stiu ca orice post mai insemnat, si mai ales unul de peprezentare a Romaniei comuniste peste hotare, nu putea trece peste "interesul" acestei institutii. Suntem in momentul cand anuland toate amintirile de dinainte de 1989, lumea, ca intr-un basm de Ispirescu, adica dandu-se de trei ori peste cap si uitand "cumintenia" statului la coada, lumea judeca, ca si cum ar fi Feti Frumosi. Mai bine spus, toata lumea judeca pe toata lumea, "curatati" peste noapte de imaginile din propria viata, in care se supuneau orbeste dictaturii proletariatului, aplaudau pe la congrese si maximum de disidenta era sa asculte Europa Libera sub plapuma... Cel mai vehement, insa se manifesta cei care aveau prea putin discernamant pe vremea aceea, (se spune ca discernamantul apare pe la sase ani, dar este posibil si sa nu apara niciodata!), si de aceea nici n-o sa ma refer la acestia. Nimeni nu pare cucerit de ideea "moderatiei", despre care se spune ca ar fi "o virtute paradoxala, ca bunul simt: adesea ea poate fi presarata cu excese oportune in momente de criza, iar contradictia nu e niciodata straina de spiritul ei". Oricum, mirarea mea este de ordin pur moral: departe de mine gandul ca daca doreste, oricare om din aceasta tara nu poate judeca pe aproapele sau. Oricare poate ridica piatra. La varsta intelegerii mele (atata cat este ea) a "trecerii" pe acest pamant, nu ma mai deranjeaza nici injuraturile, nici rasetele, nici rautatile. Ma frapeaza insa faptul ca se grabesc sa emita judecati - uneori de o asprime greu de inteles - tocmai oameni care traiau relativ bine pe vremea lui Ceausescu, "beneficiau" de pasapoarte, vorbeau liber cu ceea ce se numea pe atunci "exilul Romanesc", si care, spre surprinderea noastra, de atunci si de acum, se intorceau acasa dupa orice "iesire", dar, mai ales, nu le-am auzit cuvantul vehement de azi aruncat asupra regimului comunist, ca sa nu mai vorbim de Ceausescu, sau Securitate. Taceau. Taceau cu o distinctie aristocratica, pregatindu-si cu seriozitatea lucrului facut pentru sine propria cariera, "iesind" la burse cu nume frumoase, la universitati cu nume la fel de frumos-prestigioase, la care cei pe care se grabesc azi sa-i infiereze ca n-au avut curaj sa fie eroi, nici macar nu visau... Iar daca tot se vorbeste despre judecati, intr-o Romanie care cincizeci de ani nimeni nu a avut curajul sa emita astfel de "acte", nici macar sub paturile din propriul dormitor, atunci, poate ca nu ar fi lipsit de interes ca oamenii acestia pentru care moderatia nu inseamna mare lucru, si iata, chiar propria memorie a "pasaportului verde cu stema" le joaca feste, sa lase pentru o clipa filosofia si sa (re)citesca, mai atent jurnalul profesorului Zaciu sau, mai bine, pe cel al dnei Doina Jela, "Telejurnalul de noapte". Este aceasta carte, orice s-ar spune, poate cea mai extraordinara marturie a ceea ce s-a intamplat atunci. Este marturia si gestul de curaj al unor oameni care au facut ceva pentru acest popor in momentul cand "justitiarii" prezentului taceau malc prin biblioteci. Si n-aveau nici pasapoarte. Si erau, totusi multi, daca ne gandim la intreaga tara. Dar iata ca dna Jela nu scrie "scrisori publice" pe care sa le preia imediat televiziunile. Iar "personajele pozitive" care apar in cartea dsale si miile de alte asemeni lor din intreaga tara nu se instituie in judecatori. Poate de aceea aceasta carte merita "adusa" in manualele de scoala. Citirea acestei admirabile carti ar putea face un imens bine: pe de o parte, i-ar modera pe mai varstnicii "judecatori", amintindu-le de "curajul" propriilor tinereti, iar tinerilor care se cred instante morale le-ar putea dezvalui adevaratul comunism, cel pe care propriii lor parinti se feresc sa li-l povesteasca, de rusine...