Cristian UNTEANU 

Oare de ce foarte multi s-au incapatanat - si inca isi mentin pozitia - in a prezenta incetarea focului din Liban ca pe o solutie de pace? Poate, pur si simplu, isi iau visurile drept realitate. Un fel de "wishful thinking" politic al acelor cercuri politice si militare americane care au confundat infrangerea fortelor militare ale lui Saddam Hussein cu obtinerea victoriei si asigurarea controlului in Irak. Altii pentru ca sunt convinsi la modul sincer ca politica pasilor mici, specifica negocierilor delicate in diplomatia traditionala, este singura solutie de a vedea progrese, oricat ar fi ele de mici, in situatia din Orientul Apropiat. Mai sunt si nostalgici dupa o epoca a gloriei trecute a unor tari odata cu panas si acum ramase cu o coada cam zburatacita de cocos si fara nici un fel de cuvant de spus intr-o zona de joc vitala a planetei. Dar mai sunt unii, deloc naivi, pentru care situatia din acest moment nu face decat sa aduca, sau sa completeze, luati-o cum vreti, sirul de argumente care sa justifice importanta tactica si - la momentul cuvenit - oportunitatea strategica a unei viitoare operatiuni in Orientul Apropiat, cu mult mai multa greutate si de o mare complexitate. Daca va uitati cu atentie la ce s-a petrecut in ultimele zile, nu se poate sa nu va uimeasca faptul ca, in Liban, se petrec doua lucruri incompatibile din punct de vedere al logicii militare. Pe de o parte, trupele israeline se retrag. Pe de alta, armata libaneza ar trebui sa ocupe sudul. Dar, cel putin pana in acest moment, toata lumea, asta incluzand si ceea ce vor fi fortele ONU, spune ca dezarmarea trupelor Hezbollah nu reprezinta treaba sa, adica nu este inclus in fisa de misiuni. Ca atare, toata infrastructura militilor Hezbollah pare sa ramana la locul ei, plus depozitele de munitii neatinse. Atunci ce avem acum? Pai, daca ascultam vocile oficiale, un acord de incetare a focului, bazat pe o foarte ambigua Rezolutie ONU al carei punct cheie il reprezinta forta internationala ce urmeaza sa intareasca actuala foarte pricajita structura UNIFIL. Dar neasteptat de mic se arata entuziasmul tarilor contribuitoare caci, evident, inainte de a se angaja cu promisiuni ferme, toti asteapta cea de-a doua miscare: definirea mandatului fortei internationale. Pana cand nu se va lamuri acest aspect, nici macar Guvernul libanez nu s-a putut reuni pentru a decide trimiterea de trupe promise intr-un moment pe care unii comentatori il caracterizeaza drept "entuziasm sinucigas". Asa ar putea si fi daca soldatii libanezi vor fi dizlocati singurei in zona ramasa acum libera, ca tampon sui-generis intre baietii din Hezbollah si trupele israeliene, cu totii gata sa riposteze violent si fara discriminare la orice miscare suspecta. Intr-un asemenea caz, armata libaneza s-ar putea trezi luata intre doua focuri, adica exact ceea ce s-a chinuit sa evite, ramanand cu vitejie blocata in cazarmi in timp ce tara era distrusa sistematic de atacurile israeliene. Crede cineva ca trupele regulate libaneze si-ar putea asuma o asemenea sarcina sau isi inchipuia cineva ca "modelul Kosovo" de dezarmare a militiilor UCK si de inrolare a "pocaitilor" va putea fi aplicat de soldatii armatei nationale libaneze? Si atunci care este rezolvarea unui puzzle cu atatea necunoscute? Interpretari si variante de solutii sunt multiple, fiecare dintre ele cu justificari adecvate. Va propun insa sa va reamintiti de proiectul mai vechi al Marelui Orient Apropiat, anuntat mai demult de diplomatia americana. Chiar prematur si necugetat de devreme, dupa cum au acuzat unii. Se formula atunci viziunea unui spatiu descris in termenii uzuali ai "reconstructiei democratice intr-o lume de pace si prosperitate", dar era deja limpede ca destul de multe dintre guvernele actuale din zona nu indeplineau criteriile acestea de excelenta. Ba chiar unele se situeaza mai bine si devin din ce in ce mai agresive si active pe "axa raului". Din acel moment, devenea clar ca nu numai regimul lui Saddam era o tinta, ci tot ceea ce alimenteaza in opinia americanilor si aliatilor lor aceasta "axa a raului". Daca doamna Albright demara jocul cu o prima nominalizare de "rough states", de data asta, alaturi de state se afla si miscari teroriste cu rang de "stat in stat" pe care, iata, nu le dezarmeaza nici macar trupe cu misiune ONU. Si, in plus, pentru completarea tabloului, ele sunt sursa de planificare si comanda pentru actiuni teroriste cu raza mortala si globala. Va renunta Iranul, pe 21 august, la continuarea programului sau nuclear? Foarte greu de imaginat un alt raspuns decat cel dat acum, in cor, de toate oficialitatile acestei tari care considera nula si neavenita Rezolutia Consiliului de Securitate. Americanii vorbesc deja de posibile sanctiuni. Cu sau fara acordul ONU. La inceput prin mijloace politice si economice, eventual si prin blocada maritima si aeriana. Apoi, daca se vor lega niste acorduri, chiar a unora dintre granitele terestre. Care este legatura acestui tip de blocada cu cea asupra Libanului sau cea care ar putea incepe la granita de est a Iranului? S-ar putea bloca, simultan, si alte tari de pe axa mai sus pomenita? Romania poate fi un actor in aceasta uriasa operatiune de redesenare a pacii in Orientul Apropiat. Cu beneficii enorme dar, pentru prima oara dupa foarte mult timp, asumandu-si si riscuri directe si imediate. Cele inerente oricarei parti active intr-un conflict. Credeti ca, vreodata, cineva va vrea sa deschida o dezbatere nationala pe aceasta tema? Credeti ca ar trebui? Sa vorbim public despre toate acestea si despre implicatiile trimiterii de trupe romanesti in Liban, mai ales daca inca nu stim daca le retragem sau nu pe cele din Irak? Sau increderea noastra in guvernanti si in parlamentari este atat de deplina incat sa dormim mai departe pe cate urechi ne-a dat Dumnezeu?