Dan CIACHIR 

Intelectualii, care de obicei reduc comunitatea de credinta si iubire a Bisericii la cler - semn ca nu traiesc in sanul ei - au o repulsie marturisita fata de parastase si coliva. "Biserica sa nu se mai ocupe atata de parastase!", sustin ei, sugerand ca exista lucruri mult mai importante de infaptuit. Mai sustin lucrul acesta, dar "sotto voce", intrucat experienta i-a invatat sa fie prudenti, si unii oameni politici... Izvorul acestor convingeri se afla in expiratul pozitivism si in protestantism. In intregul ei, atitudinea respectiva este cras materialista. Parastasele care le repugna intelectualilor sunt o dovada a credintei in nemurirea sufletului si in viata vesnica. De aceea, in slujba centrala a Bisericii, Sfanta Liturghie, se intercaleaza "Ectenia pentru cei adormiti", daca urmeaza oficierea unui parastas sau daca "in ziua respectiva a intervenit decesul unei persoane a carei trecere la cele vesnice se cere insotita de rugaciune." Rugaciunile acestea au un scop bine definit: sa imbunatateasca soarta sufletelor celor trecuti dincolo de zare. Potrivit invataturii Bisericii, dupa moarte urmeaza o judecata particulara, care asaza sufletele intr-o stare provizorie: de "rai" sau de "iad". Dupa care, la sfarsitul veacurilor, urmeaza Judecata de Apoi, cand nu mai exista decat Imparatia lui Dumnezeu si "intunericul cel mai din afara" (iadul). Unul din cele patru "puncte florentine" care deosebesc invatatura ortodoxa de cea catolica este purgatoriul, a carui existenta noi nu o recunoastem, intrucat nu are temei teologic. Adepti ai predestinarii, in fatalismul lor, protestantii nu recunosc posibilitatea imbunatatirii sufletelor trecute in vesnicie prin rugaciunile Bisericii si prin rugaciunile individuale. In conceptia ortodoxa, rugaciunile staruitoare pot schimba soarta unui suflet pacatos pana la iertarea sa definitiva, deschizandu-i astfel poarta Imparatiei lui Dumnezeu. Intercesoarea acestor rugaciuni este Maica Domnului, cea pururea rugatoare. Mijlocitori ne mai sunt si sfintii. Asa incat repulsia fata de parastase rasfrange scepticismul, daca nu chiar necredinta totala fata de nemurirea sufletului si de viata vesnica. Si atunci ce ar trebui sa faca Biserica? Pai sa se ocupe de treburi "serioase" - adica exclusiv pamantesti -, dedicandu-se ingrijirii orfanilor, bolnavilor si sinistratilor, ingrosand numarul ONG-urilor... Asadar, o perspectiva materialista, bucatica rupta din marxism. Parastasele acestea detestate de intelectuali si de "progresisti" au si un aspect filantropic. De aceea, Biserica recomanda staruitor ca o masa de pomenire - o agapa - sa nu se reduca la un pranz intre membrii familiei disparutului, ci, dupa modelul evanghelic, sa adune in jurul ei pe cei lipsiti. Imi amintesc, din anii '80 ai secolului trecut, de parastase la care erau poftiti, in trapeza Manastirii Cernica, pana la o suta de nevoiasi, costurile suportandu-le rudele decedatului. Cu acelasi prilej se impart haine si alte lucruri. Insa un parastas este si un prilej de comemorare, de evocare si de comuniune cu cei trecuti dincolo de zare. Biserica insasi leaga existenta terestra de existenta vesnica: Biserica luptatoare si Biserica biruitoare. Un om de notorietate publica are sansa unei comemorari laice; i se consacra un simpozion sau o sesiune academica. Ni se arata astfel ca nu a fost uitat. Un om obisnuit este pomenit intre apropiatii sai, care isi reunesc rugaciunile cu slujba sfintitoare a Bisericii, menita sa-i imbunatateasca asezarea in vesnicie. De sute de ani, la fiecare Liturghie, sunt pomeniti ctitorii unei biserici, respectiv manastiri, exista un pomelnic special pentru ei si un parastas al acestora. Cine deschide calendarul bisericesc ortodox va vedea ca in anumite zile care preced posturile - de regula sambata - se mentioneaza: "Pomenirea mortilor"... In anumite zone din Oltenia exista obiceiul ca unii oameni, nesiguri de pietatea urmasilor, sa isi faca propria pomana in viata fiind, suportand costurile unei agape de o suta-doua de persoane si ale unor danii. In fine, Biserica din proprie initiativa se roaga pentru sufletele credinciosilor care nu mai au urmasi care sa dea pentru ei un pomelnic ori sa aprinda o lumanare. Aceasta este menirea Ei spirituala. Care nu-i exclude, desigur, atributiile "sociale", atat de dragi materialistilor.