Pacea nu mai este inteleasa drept incetarea ostilitatilor sau absenta razboiului" Judith Large, consilier principal proiecte, International IDEA, Stockholm Cum s-a ajuns la aceasta foarte amara constatare? Pur si simplu, evaluand corect impactul misiunilor traditionale ONU de mentinere a pacii. Initial, ele trebuiau sa fie formula international acceptata pentru a impiedica conflictele locale sa evolueze spre nivelul regional sau chiar sa ameninte pacea lumii. Si chiar se putea imagina un asemenea scenariu in deceniile care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, cand partile aflate in conflict respectau un scenariu de tip clasic: tari versus tari sau guverne versus miscari nationale insurgente. Problema a aparut, si este acum in plina dezvoltare proteica, cand scena conflictului a devenit multilaterala si "logica ONU", cea a fortelor de pace sau interpunere, a devenit insuficienta. Aceasta pentru ca fortele militare, prin insasi natura lor, nu pot raspunde decat unui tip de "comenzi sociale" bine definite, mandatul de interpunere vizand mai mult disuasiunea si nu interventia directa in lupta. Din momentul in care nu mai este recunoscut si respectat statutul de trupe ONU, inviolabile datorita unei presupuse intelegeri internationale vizand intangibilitatea steagului albastru, atunci ele devin trupe combatante: cosmarul oricarui comandant de trupe ONU. Pana acum cel putin, istoria misiunilor de pace sub egida ONU nu a consemnat nici un episod major de acest gen, fie ca a fost vorba despre Bosnia sau despre Ruanda, pentru a nu da decat doua exemple considerate drept esecuri majore si umilitoare. Viitoarea forta multi-nationala din Liban se va confrunta cu acest tip de dilema. Va fi o forta ONU, va avea un rol de interpunere si va avea un mandat robust care-i va permite sa se angajeze in lupta. Impotriva cui? Pe de o parte, armata libaneza a anuntat trimiterea a 15.000 de oameni in zona de sud. Ocupata traditional, in proportie covarsitoare, de oamenii Hezbollah. In mod special nu am folosit termenul "trupe", deoarece militantii Hezbollah folosesc si acum tehnica pe care au utilizat-o in toti acesti ultimi ani si care raspunde indemnului adresat odata de instructorii celulelor revolutionare maoiste: "un bun revolutionar se afla in mijlocul poporului sau ca pestele in apa". Ceea ce face pur si simplu imposibila scoaterea lor din teren. Vor exista motive suficiente ca Nasrallah sa-si retraga efectivele si eventual sa se refugieze in tari vecine? Va trage armata libaneza impotriva oamenilor lui Nasrallah? in acest stadiu, greu de crezut. Pe de alta parte, armata israeliana este, pentru prima data dupa foarte mult timp, criticata pentru lipsa de decizie si fermitate, in ciuda operatiunilor zilnice. Si se afla si sub presiunea unei opinii publice internationale care incepe sa fie din ce in ce mai ingrijorata de multiplicarea "daunelor colaterale", adica victimele in randul populatiei civile. De unde si aparitia acuzatiilor de barbarie si genocid. In studiul pe care Judith Large il publica pe reteua ISN, ea vorbea despre evolutia misiunilor ONU inspre zona "interventiei umanitare", subliniind ca ponderea operatiunilor militare tinde sa devina mai mica in raport cu activitatea de ajutor si reconstructie depusa de celelalte agentii specializate ale ONU. Numai ca problemele umanitare si ale reconstructiei, absolut urgente in cazul Libanului, vor putea fi rezolvate numai pe termen scurt daca nu apare un acord de pace la nivelul regiunii. In care sa fie implicati toti actorii statali si non-statali participanti acum activ la conflict. Altfel ne indreptam cu pasi rapizi spre un fel de pace care seamana cu o pauza pentru odihna si refacere acordata ambelor tabere combatante inaine de relurea ostilitatilor. Nu stim cat va dura aceasta pace. Poate o zi, un an sau un deceniu. Important este ca toata lumea este constienta ca, pe fundal, nici macar nu au fost atinse cauzele profunde generatoare de ura, intoleranta si instabilitate. O forta pentru suspendarea temporara a focului nu foloseste la nimic. Dimpotriva, adanceste nelinistea si ascute divergentele, in contextul in care, in paralel cu ce se intampla in Liban, serviciile de informatii noteaza continuarea activitatilor de structurare si unificare a retelelor teroriste. Daca nu se va ajunge la un acord regional, este inutila orice declaratie de acceptare a acordului ONU de catre Nasrallah, spre exemplu, atat timp cat predarea armelor inseamna doar ceea ce miscarea terorista detine acum in Liban. Rezerva enorma fiind alaturi, dincolo de valea Bekka. La fel si Israelul care stie ca, de fapt, amenintarea principala ramane la fel de prezenta ca oricand. La fel si oficialitatile libaneze, cele care evolueaza mereu intr-un echilibru instabil intre dorintele si aliantele diverselor comunitati confesionale. Si nu este departe Irakul cu razboiul sau civil latent care sa le arate unde se poate ajunge in momentul de dezechilibru. De altfel, chiar si in Rezolutia ONU se spune clar: "Consiliul de Securitate subliniaza nevoia de a pune capat violentelor, dar in acelasi timp subliniaza si nevoia sa fie rezolvate urgent cauzele care au dus la aparitia actualei crize". Bine zis, dar auzim asta de peste jumatate de secol si fara folos... Cui foloseste acest acord? Intr-o prima faza, prestigiului destul de subred al ONU. Intr-o a doua faza, la calmarea posibila a ostilitatilor si stabilirea unei zone tampon. In a treia faza, fie Dumnezeau cu mila, fie situatia va cere o dezvoltare de tipul "forta de interventie" cu scop umanitar dar pusa sub o alta comanda militara, asa cum s-a mai intamplat in trecutul recent. Fie, ceea ce este cel mai probalil, o perioada de asteptare marcata de incidente minore, in asteptarea unei altfel de echilibrari a situatiei generale din Orientul Mijlociu, caci atentia s-ar putea muta surprinzator de repede spre o alta tara din zona. Cea care, deja, a respins vehement o Rezolutie a Consiliului de Securitate.