Dan CIACHIR 

In Romania, atitudinea regimului comunist fata de Biserica a oscilat si a variat in functie de imprejurari. Astfel, in perioada in care se pregateau sa acapareze puterea, comunistii cautau sa isi dezminta ateismul, fruntasii lor participand la sarbatorile religioase. Dupa detronarea Regelui Mihai I, comunistii au scos icoanele din scoli, preotul din armata si liturghia duminicala din programul Radiodifuziunii. Au continuat arestarile de preoti si trimiterea lor in inchisori sau la Canal. Insa de la moartea lui Stalin si pana in 1958 - anul retragerii trupelor sovietice - prigoana s-a indulcit. Partidul Muncitoresc Roman era ateu, insa nu blasfemia, ateismul sau "stiintific" fiind propagat cu predilectie la cursurile de invatamant politic si mai putin in presa sau in firava mass-media din anii '50-'60. Sub acest aspect era preferata tacerea, comunistii fiind convinsi ca odata sfarsite generatiile varstnice aproape nimeni nu va mai frecventa biserica. In acelasi timp, "Europa libera" retransmitea duminica de duminica Liturghia de la Biserica romaneasca din Paris, avea un program intitulat "Lumea crestina" si era sensibila, indeosebi in anii '70-'80, la orice forma de persecutie religioasa petrecuta in Romania sau in celelalte state satelizate de Moscova. Bisericii i se cerea si rezistenta politica, nu numai spirituala, iar exemplul Bisericii Catolice din Polonia era reluat ca un leitmotiv. Nu imi amintesc ca "Europa libera", BBC-ul sau "Vocea Americii" sa fi prezentat carti tratand despre asa-numita "teologie a mortii lui Dumnezeu" sau despre un Occident descrestinat... Dupa prabusirea regimurilor comuniste din tarile Europei de Rasarit, infaptuita si cu sprijinul unor Biserici, in frunte cu aceea din Polonia, paradigma s-a schimbat in mod spectaculos. Nu la posturile de radio pomenite, care, incheindu-si victorios menirea, au ramas cu un auditoriu simbolic, ci in presa, eseistica politica si in literatura occidentala, coplesite de un mesaj de stanga sau de-a dreptul stangist. Trec peste vechea obsesie protestanta, potrivit careia Biserica - orice biserica crestina - trebuie sa fie o Armata a Salvarii si sa aiba un rol prevalent social. Trec peste ea si ajung la alta mai primejdioasa: la "pluralismul" evanghelic cu care suntem imbiati de cativa ani. Fie cu argumente "stiintifice", greu de acceptat, fie la adapostul derogarii prin fictiune. Asadar, mai multe "Evanghelii" (a lui Toma, a lui Iuda etc.) si tot felul de "interpretari" secular-blasfemiatorii pentru care este emblematic recentul roman "Codul lui Da Vinci". Am spus cu alt prilej ca blasfemiile la adresa crestinismului si a sacralitatii sale sunt vechi de aproape doua milenii. Mai noi sunt pretentiile unor oameni straini de Biserica referitoare la Aceasta: sa hirotoneasca femei, sa aboleasca pacate contra firii condamnate de Scriptura, sa se "adapteze" vremurilor ca si cum invatatura divina s-ar fi uzat ori sclerozat... Si comunistii i-au pretins Bisericii adaptabilitate si maleabilitate in anii '50, dupa care au constatat ca e mai buna tacerea. Biserica Romano-Catolica - un paradox - la Conciliul Vatican II (1962-1965) a venit cu notiunea de "aggiornamento" (acomodarea cu prezentul), care isi are nucleul tot in temporalitate. Nu spun ca in felul acesta culege ce a semanat, dar a creat un precedent. Aceeasi Biserica, in anii pontificatului Papei Paul al VI-lea, a cochetat cu marxismul si a zamislit in America Latina un curent - condamnat de Vatican -, "Teologia eliberarii", saturat de terminologie marxista. Atat Ioan Paul al II-lea, cat si actualul pontif, Benedict al XVI-lea, au cautat si cauta sa atenueze consecintele. Cand cineva din afara incearca sa iti impuna cum sa-ti aranjezi mobila in propria casa, risca sa-i arati usa. Bisericile Ortodoxe au avut aceasta fermitate dogmatica si canonica, conforma cu Evanghelia, si trebuie sa o pastreze nealterata spre binele intregii crestinatati. Regimurile comuniste au crezut initial ca vor dilua pana la a le face inexistente credinta in Dumnezeu si sentimentul national, ca pana la urma unele din acestea sa devina ultra-nationaliste (un fals patriotism) pana la grotesc. Ostilitatea fata de Biserica lui Hristos, explicita sau implicita, nu face decat sa confirme adagiul evanghelic "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta", respectiv cuvintele Fericirii a noua pe care o rostim la Liturghie. De aceea, as intelege prin "aggiornamento": fidelitatea inteleapta si smerita fata de dogma si invatatura crestina, identica cu sine in toate vremurile, indiferent de culoarea lor ideologica sau politica.