Iulia POPOVICI 

Carol Sebastian nu considera ca a gresit nici pentru ca l-a turnat pe Andrei Bodiu, nici pentru ca a tacut aproape doua decenii, dupa care nu constiinta l-a indemnat sa "rupa tacerea", ci o ancheta a "Cotidianului". A tacut fiindca nu se considera santajabil, nu din cauza ca si-ar fi pus sub semnul intrebarii dreptul moral de a vorbi in numele libertatii, democratiei, a celor multi si obiditi. Carol Sebastian a vorbit de la microfonul BBC-ului, aceasta platforma a profesionalismului si echidistantei, de la cel al Mix FM-ului, ca realizator al "Romaniei la raport" si, apoi, al emisiunii "Contra curent", a vorbit ca director al unui cotidian "editat si garantat" de "Academia Catavencu", cea mai credibila publicatie romaneasca, a vorbit pe singurul post cu acoperire cu adevarat nationala, TVR1, care s-a straduit atatia ani sa-si dovedeasca obiectivitatea in slujba cetateanului. In toata aceasta vreme, Carol Sebastian - desi n-o recunoaste - a fost ipocrit. La fel de ipocrit precum acei ofiteri si informatori profesionisti ai politiei politice care acum se dau drept salvatori ai patriei. Nu rapoartele semnate cu numele "Max" fac vina lui Sebastian, ci tacerea si, apoi, lipsa de onestitate reala in admiterea colaborarii. Ipocrizia. Nici o mirare ca Andrei Bodiu isi iarta fostul coleg de facultate: decanul Facultatii brasovene de Litere nu si-a facut niciodata un titlu de glorie din a fi fost urmarit de Securitate pentru activitati (poetice...) anticomuniste, si-a construit cariera post-revolutionara ca excelent scriitor si profesor, despartindu-se fara regrete de propriul trecut. Dar nu pe Bodiu l-a protejat Sebastian: s-a protejat pe el insusi; lasitatea, teama de a nu fi exmatriculat sau de a nu-si pierde locul in camin l-au manat sa semneze. Ca ziarist, pronuntanu-se de multe ori in legatura cu Securitatea, Carol Sebastian stie foarte bine ca sunt cetateni ai Romaniei care-au platit cu inchisoarea sau exilul refuzul de a colabora cu politia politica a lui Ceausescu, refuzul de a face ceea ce lui i se pare aproape normal sa fi facut. Acesti oameni au crezut in Carol Sebastian. Acestor oameni, Carol Sebastian nu le poate spune ca n-a gresit cu nimic si ca, intr-un final, a luptat cu sistemul. E imposibil sa nu-ti treaca prin minte, numarandu-te printre acesti oameni, ca, poate, toata implicarea lui in lupta pentru o autentica democratie romaneasca e o batalie cu propria constiinta si propriile pacate. E dreptul fiecarui ascultator si cititor sa stie, de la bun inceput, daca unul dintre liderii nostri de opinie, pe care multi tineri si l-au luat drept model, a avut un moment de slabiciune vinovata in raport cu regimul comunist. Altfel, nu putem decat sa-i dam dreptate lui Dan Voiculescu si sa traim de-acum incolo cu ferma convingere ca toti romanii au colaborat cu Securitatea, iar cei care-au murit opunandu-se ei au fost niste fraieri fara simtul autoprotectiei. Sau ca, la urma urmei, compromisul e usor de facut - mai ales daca e vorba de lucruri minore (fiindca da, Carol Sebastian a cedat in schimbul unor lucruri minore, daca e sa ne gandim prin ce trecuse Alexandru Paleologu inainte sa semneze pactul cu regimul) -, e permis si iertat, cand sunt la mijloc micile libertati personale, linistea si cariera. Pe o astfel de filozofie sociala chiar se poate construi o democratie, nu-i asa? Pe filozofia vesnicei delegari de responsabilitate (isi asuma sau nu fostul redactor BBC responsabilitatea propriului act?): nimeni nu e vinovat pentru nimic, cu atat mai putin pentru drama comunismului - l-au construit si mentinut, spune fatalismul romanesc, categorii generice, rusii, evreii sau Dumnezeu. E adevarat, nimeni care n-a trait in acele vremuri si n-a trecut prin asemenea experiente nu poate cu adevarat judeca ce s-a petrecut cu Sebastian sau altii asemenea lui. Dar o judecata trebuie sa existe: niciodata nu vom sti ce avant patriotic i-a impins, poate, pe reeducatorii de la Pitesti, pe turnatorii si urmaritorii lui Gheorghe Ursu sau pe oricare securist cu care ne-ntalnim acum in Parlament, dar ii putem ierta cu scuza asta? Exista o singura masura pentru toti: a fi fost informator al politiei politice e o vina. Masura acestei vini va fi cantarita de fiecare cetatean in parte: viata noastra, a tuturor, indiferent de varsta pe care-o aveam in 1989, e marcata definitiv de neincrederea in celalalt, de spaimele si mizeriile unei lumi populate de (fosti) turnatori si ofiteri de Securitate. Indiferent cat de buni cetateni au devenit ei acum.