Sorin ROSCA STANESCU 

Atacul la baioneta al celor trei fosti lideri liberali, Stoica si Stolojan, ex-presedinti ai partidului, si Mona Musca, ex-vicepresedinta, este semnalul asaltului final dat de Traian Basescu, in scopul realizarii, in al doisprezecelea ceas, a unei constructii politice care sa-i permita sa conduca, de la Cotroceni, Executivul si, totodata, sa-i asigure al doilea mandat. Evident, seful statului nu se bazeaza doar pe razmerita ori revolutia pe care, teoretic cel putin, aliatii sai liberali ar putea-o produce, incepand din luna septembrie, in acest partid cu comportament rebel fata de ambitiile sale. Asa cum explicam ieri, loviturile destabilizatoare vor veni din diferite alte directii si vor fi concentrate. Pentru a intelege si mai bine acest fenomen, cred ca este util sa ne punem intrebarea ce s-ar intampla daca Basescu ar fi nu socialist, ci liberal? Dupa ce a fortat literalmente crearea unui guvern fragil al Aliantei DA, lipsit de o reala sustinere parlamentara si aliat conjunctural cu PUR-ul lui Voiculescu - ulterior devenit partid conservator - Basescu a inteles ca are de rezolvat cel putin o mare problema, cea a edificarii unei majoritati puternice, pentru a ajunge, cu adevarat, un "presedinte jucator". Adica implicat efectiv in deciziile administratiei publice centrale. In paranteza fie spus, atunci, in decembrie 2004 si ianuarie 2005, nu aparusera inca niciun fel de divergente intre el si Tariceanu. Dar marea provocare pentru noua putere era cum vor putea fi trecute prin Parlament ambitioasele legi promise in campania electorala si apoi in programul de guvernare. Fara o activitate accelerata in plan legislativ si in conditiile in care Parlamentul, puternic controlat de adversarii politici, ar fi alterat actele normative propuse de Guvern, esecul Aliantei, dar si al politicii prezidentiale ar fi fost garantat. De aceea, Basescu a incercat sa recurga la o solutie de politica interna, si anume fortarea alegerilor anticipate, care ar fi putut conduce, in prima parte a anului 2005, la o noua majoritate parlamentara a Aliantei, mult mai confortabila. Si la o solutie externa combinata, de asta data, cu o transformare in politica interna, si anume unificarea celor doua partide, PD si PNL, intr-o formatiune unica. Pentru evitarea divergentelor de natura doctrinara, formula era ca, practic, fiecare dintre ele sa renunte la identitatea pe care o aveau, cea socialista si cea liberala, pentru ca, impreuna, sa treaca in randurile marii familii a partidelor populare europene. Sa devina, prin urmare, unindu-se, un mare partid conservator. Ceea ce ar fi solutionat si problema unei mai bune pozitionari externe a unei asemenea ipotetice formatiuni, intrucat, dupa cum se stie, Internationala Socialista, desi puternica, este adjudecata in Romania de PSD, iar Internationala Liberala e destul de firava. Impotrivirea constanta si inversunata a liberalilor in raport cu esenta proiectului prezidential a declansat, intr-un termen neobisnuit de scurt - si extrem de pagubos pentru societatea romaneasca - razboiul intre palate. Si ne aflam aici. In plin conflict. Dar cum ar fi stat lucrurile daca Basescu ar fi provenit nu din randurile Partidului Democrat, ci ale liberalilor? Odata ajuns presedinte, el ar fi incercat sa forteze transformarea Partidului Democrat in partid liberal. Tema conservatorismului ar fi fost abandonata. Din motive de eficienta. Dar si de orgoliu de partid. Dupa care, presiunea asupra PD ar fi fost escaladata, in incercarea de a determina acest partid - la data alegerilor, mult mai slab decat PNL - sa fuzioneze, prin absorbtie, cu aceasta formatiune. La nevoie, s-ar fi dezlantuit, pentru intimidare, impotriva grupului de interese din PD. Parchetul urmand sa-i deschida dosare penale unui Berceanu, unui Videanu sau unui Boc. In cazul ultimului, dupa "modelul Mazare". Porumbeii unificarii din PD ar fi fost cativa fani ai Cotroceniului. In felul acesta, Basescu ar fi rezolvat si spinoasa problema a existentei a doua partide socialiste, unul la putere si altul, mult mai reprezentativ, aflat in opozitie. PNL, devenit astfel megapartid prezidential, ar fi incercat, beneficiind de intreg sprijinul lui Basescu, profitand de marea sa popularitate, sa scape de aliati. Printr-o formula de guvernare lejera. De unul singur. Solutia ne ducea, automat, la organizarea alegerilor anticipate. Tariceanu nu s-ar fi impotrivit. Si nici staff-ul liberal. Pentru ca nu ar mai fi avut de ce. Proiectul prezidential i-ar fi fost suta la suta favorabil. Daca aceste alegeri ar fi fost organizate in prima parte a anului 2005, cand puterea inca nu avea tendinte de erodare, ele ar fi putut fi castigate cu o majoritate zdrobitoare, iar astazi, atat guvernarea, cat si procesul legislativ ar fi functionat cu o eficienta mult mai mare. Iar presedintele ar fi putut fi, asa cum isi doreste, "jucator". Fiindca influenta sa asupra Executivului ar fi fost covarsitoare. Daca Theodor Stolojan nu ar fi abandonat cursa prezidentiala, daca el ar fi ajuns sef de stat, si nu Basescu, scenariul ar fi putut fi identic cu cel descris mai sus. Schimband doar numele. Dar, mai devreme sau mai tarziu, razboiul dintre palate tot ar fi izbucnit. Maine ne vom intoarce la Constitutie, pentru a vedea care sunt scenariile posibile, dupa un eventual referendum.