Despre Andra Rotaru nu s-a auzit prea mult pana in anul 2005, cand a debutat editorial, cu cartea de poeme: "Intr-un pat sub cearsaful alb" (ed. "Vinea"), carte care anunta un destin literar de exceptie. De altfel, comentariile pe marginea poeziilor ei sunt in unanimitate pozitive, entuziaste si, (ce bine!), de necontrazis. Am fost impreuna cu Andra Rotaru, Razvan Tupa, Mugur Grosu, Eugen Suman, Robert Mandroiu, Oana Catalina Ninu, la sfarsitul acestei primaveri, la Timisoara, la o intalnire cu cititorii. Toti acesti tineri poeti au fost debutati de editura "Vinea", spre cinstea lui Nicolae Tone. Sunt nume de care se va auzi, cu siguranta, din ce in ce mai mult, in poezia viitorilor ani. Atunci, la Timisoara, Andra Rotaru, o aparitie delicata, cu zambetul pe buze, si uimitor de matura, mi-a oferit cartea, pe care am citit-o imediat. Un debut cu adevarat iesit din contingent! Andra Rotaru, a fost diferit anul 2005, cand ai debutat editorial, de anul 2004? Inceputul literar al anului 2005 nu mi s-a parut diferit de cel al anului 2004, an in care m-am hotarat sa public pentru prima data textele mele in revistele literare. Am avut probabil o mare teama vizavi de indepartarea unei intimitati care era existenta intre mine si poezie, un fel de legatura exclusiva intre noi doua, in care ochiul altcuiva nu simteam ca trebuie sa existe. Am simtit de la o varsta la care alti copii se jucau inca nevoia de a ma exprima prin scris, am trecut adolescenta cu bine datorita acestui secret pe care il ascundeam fie sub forma de jurnale, fie sub forma de mazgalituri pe toate caietele pe care le gaseam la indemana. Este ceva ce am descoperit ca exista in mine fara sa stiu cum ia nastere, cum de ma indrept de fiecare data inspre poezie. Te-a schimbat contextul anului 2005? Nu m-a schimbat mult, pentru ca indiferent de stadiul timiditatii la care am ajuns si la dezinhibarea doar conjuncturala a scriiturii, in continuare poezia este acel act de creatie launtrica, are ceva din gestul de inchinare intr-o biserica. Credinta exista ca un act de intimitate intre tine si divin, asa cum poezia, in afara legaturilor culturale pe care le asimilam in procesul de cunoastere, este o extroversie a credintelor intuite in tine. Nu pot vorbi de Eu-ri, de individual, de diversele forme prin care se exprima o persoana, pentru ca nu stiu inca ceea ce caut sau ceea ce se exprima in poezia mea. Am trecut de la o poezie in care evenimentele se creau ca stari sau imagini create mental, fara un filon real, in care legatura intre versuri era la un nivel al imaginilor care se contopeau una intr-alta, am avut ocazia sa experimentez totodata cum este sa te lasi purtat de cultura in zone in care nu te mai exprimi pe tine decat intr-un grad infim, dar exprimi acele personaje care te inspira sau influenteaza. Nu sunt suficient de constienta de pulsul contextual al poeziei din anul 2005 pentru ca sunt putine zone care in momentul de fata ma intereseaza. Chiar asa? Care este motivul? Asta se intampla dintr-un motiv relativ explicabil. Am nevoie ca, odata ce citesc poezie, aceasta sa imi produca mici vertijuri, sa imi bata inima, sa simt ca emotia s-a produs, ca acea poezie vibreaza si se pliaza pe ceea ce sunt eu. Asa cum am simtit eu, citindu-ti poeziile... Cred mult in poezia care nu surprinde decat foarte putin din pragmatism, iar poezia care se scrie in momentul de fata este una pe care in mare parte o resping organic, mi-e groaza sa o citesc pentru ca mi se pare fara suflet, fara moralitate, fara coordonatele necesare existentei poetului ca individ, ca persoana. Sustii eticismul poeziei? Probabil cred cu inconstienta in acea savoare pe care ti-o da ceva bine facut. De la exprimarea frusta a sentimentelor, la faptele grave care ti se pot intampla in viata si pe care le exprimi uneori in poezie. Cotidianul influenteaza poezia in masura in care ai demnitatea de a-si asuma faptele si de a le exprima prin intermediul unor consecinte marcabile in personalitatea ta, in modul in care ai posibilitatea sa le rezolvi. Nu cred deloc in poezia care ia ca punct de pornire cotidianul, asa cum se infatiseaza el tuturor, nu cred ca poti insera cuvinte sau expresii sau moda adolescentina de ignorare constanta a menirii reale. Ceea ce vad ca se intampla acum este superficialitatea si negasirea adevaratului destin, pe care unii il masacreaza in creatii care cred ii va salva de golul existential. Cum poate fi umplut golul existential? Satisfactia mea e in continuare aceeasi, in momentul in care scriu simt ca am fost ajutata de ceva ce este deasupra mea, iar evenimentele zilei respective isi pierd culoarea sub influenta adrenalinei care insoteste scrierea unui text. Revin de multe ori asupra poemelor, dar feelingul exista imprimat in personajele pe care le creez, in atmosfera pe care o redau. Nu as putea sa exist fara micile vraji care exista in fiecare text in parte. Cum simt altii ca-si implinesc destinul este ceva ce foarte rar are corespondent in mine. Talentul adevarat e salvator? Talentul adevarat ii salveaza pe multi de la linearitatea unei vieti fara scop. Citeam de curand Burroughs cu al lui Junky, si mi se pare extraordinar ca pulsiunile si nevoile produse de dependenta de droguri era ceva ce se impleteste atat de bine cu adrenalina de care vorbeam atunci cand creezi. Este la un moment dat acceptabila si extraordinara trairea vietii atata timp cat la capatul fiecarui act condamnabil social exista forta sau cautarea unei exprimari care are nevoie de amintire, de experiente, de ducerea propriei persoane acolo unde simte ea ca trebuie sa traiasca sau sa se traiasca prin diverse apogeuri vitale. "Apogeuri vitale" care te fac sa-ti "asterni" existenta in scris, sa faci din ea o carte. Cum arata generatia din care faci parte? Are sansa de partea ei? Acum cred ca se ofera mai multe sanse scriitorilor, indiferent ca au valoare sau nu. Poti sa publici, se pune accentul pe imaginea scriitorului, ceea ce mi se pare hilar, dar intr-o mare masura prinde la public. De ce? Pentru ca vizibilitatea astazi se construieste si datorita coordonatelor avansate ale tehnologiei. Sunt reviste on-line, sunt cluburi, sunt cenacluri on-line. Acestea au foarte multi aspiranti si foarte putine mai tin la adevarata valoare. Chiar si pentru mine functioneaza aceste modalitati de publicare pentru ca am uneori o nevoie "hulpava" de interactiune directa cu cei care citesc textele in acelasi moment in care tu esti conectat la Internet. Cum sunt cei ce frecventeaza site-urile? Nu sunt foarte buni critici, nu sunt in masura sa-ti dea sfaturi sau sa-ti arate carentele existente in text. Se formeaza tot felul de gasti literare false, in care acest pragmatism a atins un nivel fantasmagoric, cei care nu se alipesc lor fiind sfasiati de multe ori prin comentarii care pentru un scriitor aflat la inceput de drum pot fi debusolante. Si tu te feresti de "gastile" astea? Am ajuns sa cred ca, asa cum am totusi nevoie de "junk food" uneori, am nevoie si de interactiunea cu ei, macar pentru ca exista cativa poeti interesanti pe aceste site-uri. Am obseravat ca nu am priza la publicul de acum tanar si acesta este primul semnal ca poezia mea exista acolo unde trebuie. Foarte putini tineri recepteaza bine ceea ce scriu si acestia sunt si cei la ale caror texte rezonez eu. Ma "incanta" lipsa totala de criterii a multor oameni, dar nu scriu pentru ei. Dar pentru cine scrii? Nu stiu cum este sa scrii de dragul altora sau pentru a te alinia unui pluton. Dar ei intre ei au o oarecare recunoastere publica, pentru ca nu? ei se cred publicul... Sunt intr-adevar, o mare parte din publicul de astazi, dar cel de maine nu le ofera nici o garantie ca ar mai putea functiona doar prin scriitura lor. Acum se alearga dupa premii si recunoastere temporara, dupa aparitii in cat mai multe locuri si reviste... Sunt curioasa cine ar fi in stare sa renunte la un volum doar de dragul unor principii? Simplu: cei care au, cum spui, acele "principii", dar ma tem, ca si tine, ca nu sunt multi. Ambitia din ziua de azi seamana cu ambitia de haita sau de turma. Luati separat, multi dintre scriitorii tineri de astazi nu ar mai exista. Probabil! Pana unde s-a ajuns in poezie? S-a trecut de mult bariera imposibilului, astazi cred ca se poate publica despre orice, chiar si despre mancare se poate scrie poezie care sa fie pusa la loc de cinste. Nu cred ca este problema exclusiv a celor care sunt inca incurajati sa scrie astfel, este probabil o cauza genetic directionata si in pas cu subtierea adevaratei culturi. Devenim in mare parte ceea ce vedem ca se intampla in jurul nostru, devenim filmele pe care le vedem, cartile pe care nu le mai citim, s-a produs o dislocare a actului de creatie si de aprofundare a culturii, ea fiind usor inlocuita de razboiul diplomelor care se obtin mai usor, a egalitatii care se creeaza ca titlu social intre oameni. De ce nu s-ar produce egalitate si intre cultura si non valoare? Vrei sa spui ca sunt vremuri grele pentru scriitori. Daca se putea vorbi inainte de scriitori cu respect, astazi esti tentat sa te abtii de la aceste afirmatii. Mie mi-e imposibil sa ii spun cuiva ca scriu, cuiva care nu face parte din lumea literara cat de cat, pentru ca esti inteles ca fiind un ciudat de moda veche sau, mai rau, ca fiind grafoman. Nu mai poti sa fii valorizat de o masa mare de oameni, nu ai un public ca scriitor de poezie, nu pentru ca nu se vinde poezia, dar pentru ca s-a schimbat infatisarea cititorului de astazi. Trebuie sa fii suficient de informat pentru a mai dori sa citesti poezie sau destul de nebun incat sa mai crezi ca ea poate ajunge la altceva. Daca omului normal ii trezesti interesul, aceasta probabil ca se intampla pentru ca ai gasit un corespondent care sa-l oblige sa-si puna niste probleme care tin de niste chei culturale la care ar dori si el sa aiba acces. Tocmai despre aceasta este vorba: poezia are rezonanta numai in imaginatia si disperarile celor ce o scriu. Rareori patrunde mai departe. Si atunci, de ce atata patima? Cum vezi viitorul poeziei? Poate ca viitorul poeziei e nesigur daca nu se ajunge la o noua modalitate de a trezi interesul oamenilor, dar cred ca acest interes e egal proportional cu coordonatele lor sufletesti. Stim cu totii ca rar gasim persoane valoroase din toate punctele de vedere; cine ar mai putea sa traiasca pentru poezie sau sa moara pentru vreo cauza care tine la prima vedere mai mult de basmele pe care le auzeam atunci cand eram copii? Cu toate acestea multi mai cautam un Fat frumos sau o Alba ca Zapada care sa ne faca posibila reintoarcerea intr-un spatiu magic, unde totul este posibil si unde raul este tot timpul cel care dispare. Asa cum se cauta apa vie si apa moarta, oamenii care cauta frumusetea fiintei lor o vor gasi in poezie sau in orice alta forma literara, in muzica, in film... De ce sa spunem ca este doar o problema a poeziei si ca ea nu este decat un strigat disperat? S-a asociat de multe ori ideea ca disperarea poeziei vine dinspre scriitori tulburati, nevrotici, din aburii betiei etc. Ipostaza de victima sau de alienat nu prinde decat in mica masura, resursele nu exista decat rar sau in mica parte ajutate de acestea, daca nu sunt dublate de talent. Dar oamenilor le place sa fabuleze si vor ca scriitorii sa fie si imaginea lor. Intr-adevar, mai ales poetul s-a "bucurat" de aceasta imagine. Poate ca aici este o incapacitate de focalizare si e nevoie de atele, care sa le sprijine fictiunea. Poate ca de aici se naste si suflul rau al poeziei din ziua de azi cand multi incearca sa fie cat mai dandy si mai insoliti pentru a surprinde publicul. Se ajunge la cea mai mare gaselnita, ceea ce esti sa nu fii, si impostura sa poata fi mimata, fie ca esti scriitor sau nu. Si atunci de ce sa nu poata sa se dea drept scriitor si unul care nu are nici o legatura cu poezia, daca, de multe ori, functioneaza in ambele sensuri aceasta farsa? Si dinspre public spre poezia pe care o scrii, dar si dinspre tine spre public? Impreuna pe sine de otel placerea e usoara am avut prieteni la fel de tineri ca mine mergeam, in jur se adunau ecouri si sunete sunt fotografiata in timpul accidentului. Sira spinarii Imi sare. se intinde alaturi de a celorlalti minutele se bat pe o arena inauntrul creierului mort suntem doar un conglomerat de carnuri avem aceleasi picioare, aceleasi fete, un sange din care mi-e interzis sa beau suntem generatia, suntem aproape mortii mi-e frica sa deschid pleoapele in jur miros oamenii jupuiti de viata

Dialog realizat de Iolanda Malamen