Prima oara am auzit de Dan Stanciu de la cativa colegi de grupa de-ai lui, din Institutul Nicolae Grigorescu; toti, fara exceptie, vorbeau despre el ca despre cel mai inzestrat dintre ei, aflat cu un pas de talent inaintea tuturor. Prima oara, cand i-am vazut imagini semnate, le-am dat perfecta dreptate. M-a fascinat virtuozitatea muzicala, aproape simfonica a liniilor, cerebralitatea cu care era umplut spatiul, gandirea artistica, precizia cu care era incizata hartia, golul si plinul care se insoteau in surprinzatoare efecte. Au trecut anii si Dan Stanciu a desenat mult, a ilustrat carti, a facut coperti de carte, s-a zbenguit prin Academia Catavencu, a stralucit si straluceste cu umorul lui printre oamenii de presa, dar mai ales a scris tot timpul POEZIE. Nu este cazul sa disec aici poezia scrisa de Dan Stanciu (pe care eu o pretuiesc foarte mult), dar ea si-a castigat cititori, i-a facut pe critici sa o comenteze, pe prietenii poeti sa o admire. Adesea, Dan Stanciu este un artist ubicuu: se afla simultan in poezie si in imagine; alteori, una face loc celeilalte, ca intr-o strategie de scena. Daca si-ar scoate brusc toate mastile am vedea si un Dan Stanciu care rade in hohote de grotescul vietii politice sau un Dan Stanciu scrutand mefient "intinderi desertice". Daca vrem sa-i citim insa cartile, dam de "obiecte misterioase" care ne ard ochii cu invelisuri si cu ziceri minunate. Dan Stanciu, vad ca iti este foarte usor sa calatoresti cu dezinvoltura prin lumea asta mare, cu "tolba" plina de imagini si de poezii. Chiar iti este usor? Nu este nici o prefacatorie, o alienare, o spaima, o fuga de real? Ai scos cu manie din vocabularul tau cuvantul "grafician". Esti desenator si poet. Nu-i lucru usor sa umbli pe doua drumuri in acelasi timp si cu acelasi trup, ori sa lucrezi cu doua forte o data, ori sa te afli simultan in doua incaperi din case diferite. Si sa ramai intreg, cu mintile adunate la un loc. De obicei, cand mana sortii te azvarle intr-o asemenea dualitate, una din ipostazele in care te separi e mai prejos decat cealalta, daca nu esti atent si nu-i dai fiecareia partea. Iar ca sa nu merg prea departe prin vag, ti-as spune ca a scrie si a tese imagini vizuale sunt, pentru mine, niste indeletniciri cu totul deosebite (desi pornesc amandoua dintr-un miez unic), pe care foarte rar (si numai cand ceva de nenumit mi-o impune) le amestec in retortele aceleiasi zile. Altminteri, planurile se despart net, iar biata mea energie n-are a se divide abrupt, o ia binisor cand pe colo, cand pe dincolo. Asadar, mai pe sleau, cind poezia m-a cuprins, desenele nu se arata, sed undeva ascunse in cine stie ce cute si isi asteapta calme startul. Si invers: cand uneltele desenatorului ma cheama si ma las purtat de linii si culori spre felurite lumini obscure, cuvintele amutesc in zona lor. Astea fiind zise si oarecum deslusite (intr-un fel cam incurcat, dar care mie imi pare limpede), vreau sa adaug ca intr-adevar, nu-mi place deloc titulatura de "grafician", o vorba care-mi suna aproape ca o injurie, fiindca incap intr-insa tot soiul de aproximatii nefericite. Bine! Esti, dupa cum ai hotarat, desenator si nu grafician. Daca ma intrebi pe mine (si s-ar parea ca m-ai intrebat), prefer sa ma socotesc mai degraba desenator, chit ca uneori doar asez laolalta niste poze si niste texte. E un alt mod de a desena, cu alte scule. Grafica e pentru graficanti. Nu accepti sa fii "graficant", dar desenatorule, esti de acord ca faci parte dintr-o generatie de poeti care "a dat tarii" multe carti greu de uitat? Chestia asta cu generatiile nu o inghit defel. Numai armata o faci cu cei de seama ta, scrisul ti se intampla pe cont propriu, cind esti de unul singur, tu cu tine, nu cand marsaluiesti cu plutonul. Intre cativa insi, fiecare cu un contur al sau, se pot ivi oarece afinitati iscate de vederi pana la un punct comune, dar sa-i aduni de-a valma sub faldurile unei cifre inseamna a-i ingusta fiecaruia anvergura si a le reduce tuturor figurile la un calapod. Asa incat nu cred nici atatica in varsta ca liant. Dar in imprieteniri crezi? Cred tare in anumite intalniri (adesea pline de un mister mereu intact), menite sa-i apropie pe cei care isi vor fi prieteni. Cu oamenii "generatiei '80 m-am intalnit prin anii '80, cand peste capetele de locuitor ale unei tari triste coborase un clopot greu, turnat dintr-un aliaj de fonta si rahat. (Nu intru in detalii ca sa nu fiu manjit de amintirea lui.) Cautam toti (acesti "toti" nefiind, din pacate, prea multi) accesul catre o gura de aer. S-a intamplat sa-l gasim (cind impreuna, cind fiecare in barlogul lui) intr-o poezie straina de rimele vremii. Si poate ca asta era, pe atunci, "generatia I80i: o cale de a respira altceva. (Aici, o paranteza ((intrucat, dupa cum vei fi observat, practic frecvent parantezele)): n-as dori ca vreuna din cele trei-patru persoane care, neavand ce face, imi parcurg zisele sa isi inchipuie ca incerc sa ma var intr-o piele care nu-i a mea. N-am fost, nu sunt si deci nu voi ramane un "optzecist". E dreptul tau sa nu fi fost si sa nu fii. (In alta paranteza fie spus, 80 e un numar cam vast, cateodata si 1 e prea mult.)) Am fost, de cand ma stiu, un laturalnic, nu m-a atras valtoarea centrelor si n-am sa ies taman acum la drumul mare.) Cu unii dintre "optzecisti" m-am imprietenit (Iaru mi-e cel mai drag). Ne-am inteles din vorbe (ale lor) si din taceri (ale mele). Intre timp, unii s-au dus pe lumea ailalta, dar n-am incetat, dintr-un motiv atat de lumesc, sa fim prieteni (nu-i asa, Madi, nu-i asa, Nino?). Pe lumea ailalta sunt si anii '80, fie-le cenusa usoara! Ce s-a intamplat cu tine, cu ei, cu toti, dupa '90? Nu-mi sta in fire sa fac evaluari, dar hai sa ma avant nitel si-n treburi de-astea. Daca socotim anul 1990 un hotar, am putea asemui ceea ce se afla dincolo de el cu un desert, iar ceea ce se afla dincoace (adica teritoriul pe care ne miscam azi) cu un circ. Insa acest hotar nu e foarte transant, e mai curand o tesatura permeabila prin care circul actual comunica deseori cu desertul de ieri si viceversa. De vei scruta cu oarecare atentie intinderile dezolante ale desertului, vei observa pe alocuri destui scamatori feerici, in stare sa intoarca realitatea pe dos si sa scoata o palarie dintr-un iepure (intr-un timp cind tot ce scotea indeobste cineva din ceva erau niste panglici). Iar dincoace, de vei privi spre arena circului, vei vedea cohorte de acrobati alcatuiti din vant si nisip, care smulg ropote de aplauze unui public aidoma lor. Ce s-a schimbat totusi? Dupa 1990, pe plaiurile noastre s-au schimbat multe si marunte. Dar s-au schimbat mai ales in plan orizontal. In plan vertical, suntem in acelasi grajd. Fireste, au loc evenimente si se petrec fenomene, apar/dispar meteori sau stelute, imprejurarile si imprejurimile sunt altele, insa activitatea generala pare a se desfasura la firul ierbii. Ori seamana cu bolboroseala unor bule de gaz la suprafata unei ape netede. Intr-acest chip stau lucrurile (agitandu-se static) in brava lume noua de pe la noi. (A nu se intelege ca era mai bine inainte: era cumplit. Dar nici inapoi nu e grozav.) Intreb timid, soptit: dar in literatura? Pe taram literar (pentru a reveni la niste oi pe care le stim) ce vezi? Cam aceleasi intoarceri ale foii de pe o parte pe alta. Pumnul varat in gura a fost inlocuit de pumnul care iese din gura, imnurile si odele ce slaveau un netrebnic s-au stins si pe ruinele lor a inflorit exaltarea frenetica a mizeriei, a bagatelei, a unei realitati pitice, "magistrala cuvintare albastra" a amutit in goarne pentru ca alamurile june sa execute partitura lui "baga-mi-as". Toate astea sub egida unui cerculet inzestrat cu o codita si purtand pe crestet o caciula, adica a lui A, marea izbanda a culturii romAne din acesti timpi. Aproape ca vad desenata aceasta "sumbrietate". N-as vrea, totusi, sa pictez un tablou sumbru. Ce-am insirat aici e ceea ce mie, unuia, imi sare in ochi la prima vedere, care nu intotdeauna e limpede. Dar dincolo de cele vazute exista mai mereu cele nevazute sau abia intrezarite. Chestiile din spatele zarvei, lucrul care se implineste bine in tihna sau sfisierea lui, personajele care isi vad de ale lor asa cum se cuvine, fara sa caute cu orice pret rasunetul si staruind indeajuns asupra unor interogatii tari. La urma urmei, asemenea insule de pricepere a adevaratului rost fac vremea si ii scriu mersul. De ce te incapatanezi sa nu deschizi o expozitie? La intrebarea asta ti-as raspunde cu o formula des intrebuintata candva: "Nu e momentul". Nu e momentul pentru ca traim intr-un soi de vacarm vizual. Privirea privitorului e chemata intruna, din toate partile, de o sumedenie de oferte care se adreseaza, in principal, vazului si-l agreseaza neincetat. Sigur, asa ceva se intampla peste tot in lume, dar privitorul roman inca nu s-a deprins a-si feri privirea de acest bombardament (prin diverse mecanisme de adormire a atentiei), pentru a si-o putea indrepta, proaspata, catre ce-ar dori cu adevarat sa vada. Si n-ar avea sens ca in torentul zilnic de strigate multicolore sa-mi vars si eu nuantele. Poate cind s-o mai potoli galagia, cind vom avea filme tactile si reclame olfactive, cand instalatiile vor migra din salile de expozitie spre salile de baie, voi arata cate ceva din ce am pus pe hartie. Sincera sa fiu, abia astept. Dan Stanciu, cum ar trebui sa arate, in opinia ta, un muzeu al artelor vizuale? Nu stiu cum ar trebui sa arate un astfel de muzeu, nu stiu nici macar daca ar trebui sa arate ori sa ascunda, sa infatiseze sau sa acopere, sa puna in circulatie opere ori sa le retraga din circuit pentru a le imbalsama in cavouri muzeale, sortite a fi deschise abia intr-un viitor ce va fi al altui fel de a vedea. Nu am o simpatie solida pentru muzee si rareori le calc pragul. Imi plac doar cele tehnice sau de stiinte naturale, unde aparatele umane, luxuriantul evantai de forme ale biologicului si gama uluitoare a tonalitatilor minerale nasc un bazar plin de o poezie pe cat de veche, pe atat de vie. (Am citit intr-un ziar ca Muzeul de Arta din Wolfsburg are in dotare sezlonguri, oferind vizitatorilor sai prilejul de a trage un pui de somn in fata capodoperei preferate. Mi se pare meritorie o asemenea idee, intrucat stabileste premisele unei relatii drepte, aceea dintre muzeul-dormitor, arta-somnifer si admiratorul- adormit.) Dupa asta va urma poate muzeul-baie, arta-baie, admiratorul-care-se-spala...? Poate c-ar fi mai corect ca muzeele de arte sa tina de Administratia Cimitirelor, fiind (prea adesea) temple ale respectului mut pentru performantele unor indivizi de regula raposati. Dansii (pe cind traiau si aveau suflu-n ei) si-au creat in chin si extaz lucrarea pentru ca asa le dicta o necesitate adanca, fiindca erau impunsi in maruntaie de aripa unui inger sau de ghearele unui diavol, si nu pentru ca munca lor sa zaca azi, sub paza, pe zidurile unor catedrale laice, iar forta ei sa fie masurata in siruri nesfarsite de zerouri. Dar chiar nu spui nimic despre Muzeul din Casa Poporului? Dar si mai corect ar fi s-o lasam incurcata, nu-i treaba mea sa exclam in directia asta. Inainte de a ne indeparta de subiect, as remarca totusi, in treacat, ca aducerea unor felii de arta contemporana intr-un spatiu malign cum e Casa Poporului nu face decat sa ingroase ceata si mai abitir. Ce inseamna cartea pentru tine, tu care-i "implantezi" deseori inconfundabile, fascinante desene? Cartea este un obiect misterios. Pune-te o clipa in pielea unui nepamantean sau a unui pinguin si uita-te la un om care citeste o carte. N-ai sa pricepi nimic, ba chiar te va strabate un fior de teama vazandu-i lucrul acela in maini. N-o fi cumva o arma? Si daca nu e arma ce-o fi? Nu pare sa-l manance. Sau poate ca oamenii mananca fara sa muste si fara sa inghita, plimbandu-si ochii peste mancare. Iar mancarea le ramine intreaga, o pot manca din nou la urmatorul ghiont al foamei. Iar apoi, cand te-ai intors in pielea ta de om dupa scurta preumblare prin conditia pinguinului (si macar un strat de praf omenesc ti s-a sters din minte), ai sa constati ca obiectul acesta pe care il numim "carte" a ramas la fel de tainic. Sau poate inselator. Sub aparenta lui inselator derizorie se intinde un covor de fantasme gata sa capete corp, un conglomerat de puteri care se vor aprinde si vor izbucni la cea dintai scanteie de simpatie pe care tu, cititorul sau cititoarea, o vei lansa. E ca lampa lui Aladin: nu trebuie decat sa atingi usurel filele cartii, s-o deschizi cum ai deschide fereastra catre alte zari launtrice si (de acolo unde te asteapta, ghemuit in carnea unor slove) un duh omnipotent iti va asterne dinaintea pasilor lumi fara seaman. Poti da nume de autori care au scris in ultimii ani "obiecte misterioase", pe care le-ai citit cu sufletul la gura? Simt in degete pornirea de a face o marturisire: in vremea din urma, frecventez mai asiduu autorii batrani, ba chiar vechi, unii cu sute sau mii de ani in spinare. Ciand preajma si momentul sunt alterate, iar prezentul se vadeste a fi in linii mari prost, abate-te un pic de la acum pentru a revizita fara ezitare textele aflate dincolo de ordinea zilei si pe care contemporanii le-au exilat pe rafturi umile. Te vor intampina adieri de prospetime cum nu gasesti decat arareori la intocmirile curente. Nu te-a atras chiar nimic nou? Nu vreau sa spun prin asta ca nu s-ar fi ivit, in campul literelor noastre, glasuri interesante, am auzit c-ar fi puzderie. Dar (naiba stie din ce pricini) nu le-am putut capta emisia, poate n-am fost eu indeajuns de atent ori poate se petrec interferente in eter care le-au adunat sunetele intr-un cor neclar. Am avut parte, totusi, de cunoasterea unui poet intr-adevar singular si foarte bun. E vorba de T.O. Bobe, al carui volum "Centrifuga" (aparut, pare-mi-se, anul trecut) e o minune. Si, in acelasi registru inalt, nu pot sa nu-l amintesc aici pe Iulian Tanase, complicele meu intr-ale jocurilor tari. Te-a atras in vreun fel politica? Ai fi vrut sa te insotesti cu ea? Nu demult s-a putut citi pe prima pagina a gazetei "Dilema veche" aceasta definitie plina de justete a politicii: "Fenomen de decantare ce provoaca migrarea drojdiei catre varf". Cum, in decursul existentei mele, nu mi-am descoperit veleitati de drojdie, iar varful catre care tind nu-i ala, am stat deoparte. Implica-se cine-o vrea in chestia asta (circula zvonul c-ar fi necesara, desi pina una-alta n-am prea avut dovezi), eu mi-as permite sa nu-mi bag nasul in oale ca ea. Pentru un poet, pentru un artist, politica nu poate fi decit pierdere de vreme, vlaga irosita aiurea. Sunt de acord, intrutotul de acord. Ai scris vreodata proza? De la poemele pe care le scrii, se poate usor ajunge prin cateva flanari abile, la proza. Nu stiu ce sa-ti spun, habar n-am daca am scris vreodata proza ori ba, poate c-am scris fara sa-mi dau seama, ca domnul acela faimos. Poemele mele sunt adesea narative, intr-insele apar personaje care savarsesc fapte, natura isi face de lucru prin cadru, insa nu as numi asa ceva "proza"... Intai, fiindca ar insemna sa-mi fie limpede ce e poezia si ce e proza, unde sfarseste una si incepe alta. M-as feri de atari aprecieri, cu mult peste puterile cuiva care vrea sa-si pastreze, cat de cat, simtul masurii. Apoi, pentru ca ma calca pe nervi jalnicul obicei de a lipi etichete pe o materie care (cel putin teoretic) e vie si fierbe, de a incuia scrasnetul de cuvinte al scriitorului in sertarele genurilor literare. Atitudine ce atinge sublimul stupizeniei cinice in formula repetata pana dincolo de satietate a unor editori-telali: "Proza se vinde mai bine decit poezia"... Ei, si? Vanzarea e rege? Parca prea am coborat pe tarabe. Taraba este la loc de cinste, ea face legea vanzarii, din nefericire. Care este ultimul loc de pe pamant unde ai publica o carte? Mi-au aparut trei carti intr-un loc care se cheama "Locul Tarei si a fost bine. Pesemne vor mai aparea si altele, pe care le voi alcatui fie solo, fie impreuna cu Sasha Vlad si Iulian Tanase. As zice ca locul intru totul strain de poezia mea e cel cu numele de "patrie".