Varujan VOSGANIAN 

In coloanele ziarului Ziua din 5 mai a.c., in urma declaratiilor politice facute de la tribuna Parlamentului de mine, in calitate de presedinte al Uniunii Armenilor din Romania si de vicepresedintele UAR si deputat al armenilor, Varujan Pambuccian, precum si in urma articolului "Genocidul armenesc trebuie condamnat, semnat de ambasadorul Republicii Armenia la Bucuresti, gazduit de ziuarul Ziua din 27 aprilie a.c., apare articolul "Turcia denunta dezinformarea armeana" in care sunt mentionate comentariile ambasadorului Turciei la Bucuresti, Ahmet Rifat Okcun cu privire la negarea genocidului armean. Din punctul de vedere al faptelor, tot in paginile ziarului Ziua cititorii vor gasi destule informatii cu privire la amploarea masacrelor, la metodele utilizate de autoritatile Imperiului Otoman si cu privire la temeinicia incadrarii actiunilor respective drept "crima de genocid". Astfel de informatii sunt cuprinse in articolul privind "Genocidul armean din perspectiva romaneasca", semnat de Dan Stoenescu ( 22 aprilie a.c.) si in seria de editoriale Genocidul armean contestat de Turcia semnate de Gabriel Andreescu (18 -25 mai a.c.). In aceasta privinta este de apreciat interesul pe care ziarul Ziua si colaboratorii sai il arata acestei drame a secolului XX, din pacate inca neasumata ca atare de dreptul international. Ambasadorul Turciei, vorbind despre evenimentele petrecute cu mai bine de 90 de ani in urma in Imperiul Otoman, pomeneste de "prejudecatile" in abordarea acestui subiect. "Prejudecatile" de care vorbeste domnia sa se refera la aneantizarea in numai cateva luni a tuturor comunitatilor armenesti din Anatolia rasariteana. De altfel, lista atrocitatilor comise in aceasta zona este mult mai ampla si ea acopera o perioada cuprinsa intre 1894 si 1923. Masacrele din timpul domniei sultanului Abdul Hamid, din perioada 1894-1896 si care au cuprins Anatolia Rasariteana, de la Trabizonda si pana la Adana, numara aproape 300 000 de victime. Intre 1915-1916, un milion si jumatate de armeni au fost ucisi intr-o operatiune fara precedent in istoria universala de nimicire a unui intreg popor. Intre 1916-1918 aproape jumatate de milion de armeni au fost victime ale masacrelor, islamizarii si muncii fortate. In anul 1918 sute de mii de armeni au fost exterminati de trupele kemaliste in Nakhicevan, Kars si alte provincii ocupate de acestea. Intre 1918-1920, din cauza refugierii masive a familiilor de armeni din imperiu in mica republica Armenia, foamea si tifosul au facut alte sute de mii de victime. La acestea se adauga, in timpul razboiului turco-grec, in perioada 1922-1923, peste o suta de mii de victime ale masacrelor din Cilicia, din alte localitati din Anatolia, precum si ale incendiului din Izmir. In total, in aceasta perioada, au fost ucisi circa trei milioane de armeni, ceea ce inseamna aproape doua treimi din totalul populatiei de etnie armeana. In perioada 1915-1923, din peste doua milioane de armeni care locuiau pe teritoriul Turciei de astazi nu au mai ramas decat cateva zeci de mii, acestia locuind exclusiv in orasele de pe malul Bosforului, acolo unde prezenta ambasadelor straine a ferit oarecum populatia de cruzimile din celelalte teritorii. In anul 1919 are loc procesul intentat de noul Guvern turc, aflat sub tutela britanica, pe baza probelor privind deportarea si masacrele, impotriva responsabililor acestor crime. Curtea martiala a declarat in unanimitate vinovati de crima in masa pe liderii Partidului "Unire si Progres", condamnandu-i la moarte. Ulterior, odata cu instaurarea republicii kemaliste, nici un Guvern turc nu a recunoscut verdictul Curtii martiale iar principalul calau al poporului armean, Talaat Pasa, odihneste intr-un mausoleu inaltat in 1943 pe Colina Libertatii din Istanbul. Daca la N�rnberg judecatorii au apartinut puterilor aliate, in acest caz este vorba exclusiv de judecatori turci. Turcia, ca parte invinsa in Primul Razboi Mondial, nu a fost ocupata de trupe straine, cum s-a intamplat cu Germania. Prin comparatie, ce s-ar fi intamplat daca autoritatile germane ar fi negat hotararile Tribunalului de la N�rnberg, pe motiv ca atunci tara era sub ocupatie, deci sentinta ar fi putut fi influentata de acest fapt? Turcia cheama astazi la dialog, cum mentioneaza ambasadorul Turciei. Dar acest dialog are ca premisa punerea sub semnul indoielii a evenimentelor dramatice din anii 1894-1923, ceea ce pentru armeni este de neconceput. Numai in lagarele de detentie de la Mamura, Bab, Meskene sau Deir-Zor (astfel de lagare nu au fost inventia Germaniei naziste, ci a Imperiului Otoman) au murit aproape un milion de oameni, in mare majoritate femei, batrani si copii, caci barbatii fusesera concentrati in armata, dezarmati si ucisi in tabere de munca. Problema nu este doar a modului in care Turcia adopta astazi o atitudine negationista, evocand chiar, cum ne spune ambasadorul Okcun, ca un milion de turci au fost masacrati de armeni, iar alti aproape un milion s-au refugiat spre est, lucru de neconceput intr-un stat unde armata, politia, jandarmeria erau ale autoritatilor otomane si unde acestea au creat chiar trupe speciale, alcatuite din infractori de drept comun, pentru a ajuta la masacrarea armenilor. Problema de fond sta in rezolvarea comunitatii internationale. Ea este cea care, prin instrumentele dreptului international, trebuie sa aiba o atitudine ferma de recunoastere drept genocid a crimelor indreptate impotriva armenilor in 1915 in Imperiul Otoman, sugerand astfel Turciei sa aiba o atitudine responsabila. Iar ideea ca ranile trecutului nu trebuie redeschise caci pot tulbura convietuirea pasnica de astazi, nu e un argument relevant, caci ranile acelea nu s-au inchis, de fapt, niciodata.