Miruna MUNTEANU 

Comunismul a fost la fel de criminal ca si nazismul. Si a facut mai multe victime. Evident, un genocid nu poate fi mai putin grav decat altul. Oroarea este imposibil de cuantificat. Si totusi, statisticile au relevanta lor. Ne ajuta sa intuim dimensiunile dezastrului. Potrivit istoricilor Holocaustului, in Europa, intre 1939 si 1945, au fost ucisi circa 6 milioane de evrei. Cam tot atatia oameni au murit numai in timpul "Marii foamete" din Ucraina, in anii 1932 si 1933. Genocidul - lent si atroce - a fost ordonat de Stalin, ca masura impotriva taranilor care se opuneau colectivizarii. Acestia au fost infometati pana la dezumanizare. Canibalismul devenise un fenomen de masa. Au existat parinti care si-au mancat copiii. Statisticile cele mai "rezervate" estimeaza la cel putin 4,5 milioane numarul mortilor. Alte surse vorbesc de circa 10 milioane de victime. Si asta numai in ceea ce s-a numit "Holodomorul" ucrainean. Adaugati-i pe detinutii politici, ucisi de glont, de frigul siberian, de torturile de la Pitesti, de munca silnica de la Canal, Aiud, Baia Sprie etc. etc. Dar si pe ofiterii polonezi macelariti in padurea Katyn. Socotiti-i si pe manifestantii din Ungaria sau Cehoslovacia, zdrobiti de senilele tancurilor sovietice. Dar si sutele, miile de oameni executati sumar in timp ce incercau sa treaca Dunarea, sau Zidul berlinez, pentru a ajunge in lumea libera. Dimensiunile Holocaustului rosu incep sa prinda contur. Si atunci - se intreaba multi - de ce nu a existat si un proces al comunismului, pe modelul celui de la N�rnberg? De ce nazismul este unanim infierat ca o aberatie impotriva firii, dar comunismul nu? De ce evreii continua si astazi sa primeasca despagubiri pentru suferintele indurate in urma cu 60 de ani, pe cand victimelor comunismului nu li se ofera nici macar scuze? Constientizarea tragediei petrecute, timp de jumatate de secol, in Europa de Est este mai mult decat necesara. Nu este admisibil ca in scolile romanesti elevii sa invete istoria Holocaustului, dar sa nu li se pomeneasca o vorba despre cosmarul comunist. Nu avem voie sa uitam ce ni s-a intamplat. Avem ce invata de la evrei in materie de memorie. Cei care viseaza, insa, la compensatii mai concrete - asa cum au primit victimele nazismului - sunt extrem de naivi. Acestea sunt imposibile. Nu, nu din cauza vreunui complot international, cum le place sa creada amatorilor de teorii conspirationiste. Ci pur si simplu pentru ca noi nu avem cui sa prezentam nota de plata. Intre cele doua mari catastrofe umanitare ale secolului XX exista o diferenta fundamentala: durata. Prigoana antisemita a durat mai putin de un deceniu, din care numai cinci ani in forma sa cea mai violenta. Comunismul a supravietuit aproape jumatate de secol. In Rusia, a tinut 70 de ani. Or, aceasta longevitate complica substantial datele problemei. Face imposibila o reglare de conturi transanta. Vinovatii originari sunt de mult oale si ulcele. Au ramas prea putini calai si foarte, foarte multe victime. Atat de multe incat nu mai are cine sa le despagubeasca. Cine sa plateasca pentru anii de frig si intuneric, pentru copiii morti in incubatoare din cauza rationalizarii curentului electric, pentru pensionarii la care Salvarea refuza sa vina? Cine poate repara chinurile si umilintele indurate de milioane de femei, reduse la statutul de septel reproductiv de politica demografica ceausista? Cine si cum ar putea vreodata despagubi "generatiile de sacrificiu" care s-au succedat, timp de jumatate de secol, in marele lagar socialist? In comunism, nu vinovatia a fost colectiva, ci chinul. Aceasta suferinta nu poate fi capitalizata. Tocmai fiindca a fost generala. Este, desigur, usor de inteles frustrarea celor care numara cu invidie milioanele de dolari virate in conturile supravietuitorilor Holocaustului nazist. In Europa de Est, sistemul nu mai poate functiona. Nu e vina evreilor, e vina istoriei. Sunt prea multe nedreptati de reparat. Cine le poate ierarhiza? Zilele trecute am primit o scrisoare de la Joseph Halevy, un roman care traieste de mai bine de 40 de ani in Elvetia. Se plangea ca autoritatile de la Bucuresti au refuzat sa-i plateasca daune pentru faptul ca tatal lui, rabin si istoric, a fost intemnitat in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Avea, teoretic, dreptate. Dar cine sa-l despagubeasca? Urmasii celor ucisi la Canal? Pentru Holocaustul rosu nu vor exista compensatii materiale. Fiindca nu are cine sa le plateasca. Avem, insa, dreptul sa ne aratam ranile si sa ne plangem mortii. Avem obligatia sa ne amintim. Si sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat.