Gabriel ANDREESCU 

La 24 aprilie are loc comemorarea genocidului armean. La 27 aprilie, in Ziua au aparut articolul "Genocidul armenesc trebuie condamnat", semnat de ambasadorul Republicii Armenia in Romania, Yeghishe Sargsyan, si recenzia lui Paul Cernat la volumul "Istoria unui genocid indelung ignorat". Ele au determinat reactia Ambasadei Turciei la Bucuresti. Prin intermediul sintezei facute de Miruna Munteanu in 13 mai, ambasadorul Ahmet Rifat Okcun a respins acuzatia de "genocid", care s-ar baza pe o "campanie de prejudecati, calomnii, minciuni, exagerari si fabricatii" cu privire la natiunea turca. "Turcia nu neaga uriasa tragedie umana petrecuta in perioada de agonie a Imperiului Otoman", declara purtatorul de cuvant al tarii sale, dar, sustine excelenta sa, prezentarea evenimentelor este trunchiata. El ii face pe armeni raspunzatori de masacrarea a mai bine de un milion de musulmani, majoritatea turci, in conflicte calificate drept "intercomunitare". Afirmatiile sunt adresate opiniei publice romanesti, inca putin pregatita sa discearna intre diferitele interpretari. Din punct de vedere istoric, genocidul armean este de necontestat. Hecatomba umana a fost prilejuita de intrarea Turciei in razboi alaturi de Puterile Centrale, in noiembrie 1914. Trupele sale incearca sa ocupe Capitala Azerbaidjanului, dar sunt distruse de armata rusa in ianuarie 1915. Militarii turci ii considera responsabili pe armeni, intrucat Rusia folosise cateva legiuni formate din armeni veniti din strainatate. Insa armenii aflati sub autoritate turceasca nu au fost in nici un fel implicati. Suprimarea armenilor din provinciile orientale a fost decisa intre decembrie 1914 si februarie 1915, de catre Comitetul Central al Partidului "Unitate si Progres" - formatiunea Junilor Turci. O structura militara din Ministerul de Razboi, insarcinata cu misiuni de spionaj, este transferata la Ministerul de Interne si primeste sarcina exterminarii. Genocidul se desfasoara pe etape precise, minutios pregatite. Intre ianuarie si aprilie 1915, soldatilor armeni care faceau serviciul in armata turca li se iau armele. Ei sunt trimisi in batalioane insarcinate cu asigurarea curateniei, unde sunt executati cu cat mai putin zgomot. Pe 24 si 25 aprilie 1915 sunt ucise 2345 personalitati ale comunitatii armene din Constantinopol. Intre mai si iulie 1915 se desfasoara asasinarea si deportarea armenilor din sapte provincii ale Armeniei orientale. Armenii de la sate si notabilitatile din orase sunt suprimate din primul moment. In urma ordinului de deportare, barbatii armeni sunt separati de rest si executati la marginea localitatilor. Batranii, femeile si copiii care iau calea deportarii mor asasinati, din cauza lipsei alimentelor si a apei, a bolilor, a extenuarii. In luna august 1915, aproape toti armenii din sapte provincii populate de ei timp de 20 de secole sunt suprimati. Intre august 1915 si iulie 1916 se desfasoara a doua faza a genocidului, avand ca tinta armenii din restul Imperiului. Coloanele de deportati sunt plimbate pe rute cat mai chinuitoare. Cei care rezista marsului prin zonele aride sunt fie alungati in desert, unde nu au cum supravietui, fie sunt inghesuiti in pesteri si li se dau foc. Cifrele genocidului variaza. Se considera ca au fost exterminati circa 2/3 dintre armenii din Imperiul Otoman. La o populatie evaluata intre 1.000.000 si 1.500.000 de persoane, este posibil sa fi supravietuit circa 600.000. Aproximativ 100.000 de fete si baieti au intrat in familiile turce si kurde, unde si-au pierdut identitatea. Junii Turci au avut grija de la inceput sa pregateasca alta fatada a faptelor. Au semnat ordine de deportare, justificand masura ca raspuns la unele revolte si au trimis administratiei documente cerand aplicarea legii cu privire la protectia convoaielor. Simultan insa, o telegrama care trebuia distrusa dupa descifrare anunta aplicarea masurilor genocidare. In urma invingerii Puterilor Centrale, Sultanul Mehmet al VI-lea, ales in fruntea statului, a trebuit sa faca lumina asupra cunoscutelor masacre. Identificarea vinovatilor avea si avantajul de a lua responsabilitatea de pe umerii poporului turc. Comisia condusa de Mazhar bei, fost prefect al Angorei care se opusese deportarii armenilor, a demonstrat ca programul masacrului a fost conceput de Junii Turci si a pus sub acuzare peste 130 de suspecti. Primul-ministru Damad Ferid pasa a recunoscut, la Conferinta de Pace de la Paris, din 1919, crimele comise impotriva armenilor. La putin timp, statul turc revine asupra pozitiei sale initiale. Sub Mustaf Kemal incepe distrugerea probelor stranse de Comisia lui Mazhar bei. Negarea genocidului armean devine o cauza urmarita cu obstinatie de toate guvernele care se perinda la conducerea Turciei.