Aceasta scrisoare, din care redam extrase, semnata de Ana si Ion Gavrila Ogoranu si adresata ministrului Justitiei Monica Macovei, a fost redactata ca urmare a refuzului autoritatilor de a recunoaste Anei Gavrila statutul de luptator in rezistenta anticomunista. Ana Gavrila si-a dedicat viata luptei impotriva comunismului: a facut parte din rezistenta din munti, a fost arestata si anchetata in numeroase randuri pentru a trada grupul de rezistenta din muntii Fagarasului, grup condus de sotul ei, Ion Gavrila Ogoranu. Iata ce scria acesta despre sotia sa: "In situatia ei, eu, Ion Gavrila Ogoranu, cunosc zeci de cazuri asemanatoare, daca nu chiar mai grave, de pe intreg cuprinsul tarii. Astfel, sotiile luptatorilor Ioan Pop si Gheorghe Hasu, executati in Rezistenta fagarasana, nu au reusit sa aiba calitatea de sotii de Luptator. Vaduva Mariana Macavei n-a putut sa obtina in Justitie calitatea de Luptator in Rezistenta in lotul Dabija din Muntii Apuseni, pentru sotul ei Macavei Traian, si nici pentru ea, ca sotie de Luptator. Aceste femei traiesc inca si pot da marturie despre acest lucru, despre nedreptatea care li s-a facut, prin Justitie. Fiica Luptatorului Lupsa din Vrancea, una din cele mai impunatoare grupuri de Rezistenta, n-a reusit sa obtina pentru tatal ei calitatea de Luptator in Rezistenta, nefiind luata de nimeni in seama. Si as putea sa mai dau exemple destule. Daca intr-adevar tara doreste sa-si reconsidere trecutul si sa cinsteasca Rezistenta, sa ne caute ea pe noi, si nu sa ne oblige sa ne umilim in fata unor Instante nepotrivite si nebinevoitoare." Acest lucru nu s-a intamplat insa. Nici macar acum, dupa desemnarea unei Comisii pentru condamnarea comunismului, sau a crimelor comunismului, autoritatile nu au considerat necesar sa-i invite in acest for pe cei mai in drept romani: luptatorii din rezistenta anti-comunista. In locul lui Tismaneanu trebuia sa stea Ogoranu, ne-au transmis supravietuitorii si invingatorii luptelor cu Securitatea. Nici unul din regimurile post-comuniste nu a vrut sa faca dreptate. Ogoranu s-a stins fara sa vada recunoasterea meritelor camarazilor sai de arme. Cerere respinsa dupa cinci ani In anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu judetul Alba, sotia lui Ion Gavrila-Ogoranu, nascuta in 10 decembrie 1921, am inaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calitatii de Luptator in Rezistenta Anticomunista, care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei, un Memoriu documentat, in care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptator in Rezistenta anticomunista, relatand si documentand faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice. Nu am primit atunci nici un raspuns. In data de 9 martie 2006, adica dupa 5 ani (!), am primit urmatorul raspuns la cererea mea: "Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastra de constatare a calitatii de luptator in rezistenta anticomunista, intrucat nu se incadreaza in prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 si 3 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 214/1999". Doamna Ministru, eu, in expunerea mea de atunci, mi-am prezentat faptele asa cum le-am trait eu, caci nu mi-am incadrat viata dupa articole de lege, ramanand ca onorata Comisie sa cerceteze si sa judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru ca ele sunt insasi viata mea, si ca si a mea, a mii de femei si barbati vii sau morti din tara noastra. Deci sa-mi fie cu iertare daca voi fi silita sa-mi povestesc viata sub regimul comunist. M-am casatorit in 1944 cu studentul medicinist Petru Sabadus de la Facultatea de Medicina din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenita de sot ca alaturi de el vom avea necazuri mari in viata, si eu am fost gata sa fiu alaturi de el si la bine si la greu. Necazurile au inceput odata cu 23 august 1944. Sotul meu facea parte dintr-o organizatie studenteasca nationalista. Zeci de studenti bucovineni si basarabeni, care se aflau in zona, ne-au cerut ajutorul sa-i ascundem sa nu fie arestati de politia romana si sovietica pentru a fi deportati in URSS. In anul 1946 ne-am mutat cu sotul la Cluj. Aici sotul era incadrat in organizatia anti-comunista de la Universitate. In timpul grevelor studentesti din 1946, in casa noastra s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fara sa vreau, martora. Aici s-au facut si planuri de retragere in munti in grupuri de rezistenta. In 1947 s-a tinut in muntii Apuseni un congres al centrelor studentesti de pe tara. Multi au plecat intr-acolo cu ranita din casa noastra din Galtiu, aprovizionati de mine. Covorul care vestea raziile Securitatii Cand in 1947 si 1948 incepuse teama arestarilor si cei urmariti nu mai dormeau pe-acasa, eu puneam un covor pe sfoara spre a se sti daca au fost cautati de Siguranta sau nu in noaptea aceea, caci arestarile se faceau de obicei noaptea. In 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineata, caci noaptea un grup de politisti si soldati au spart usa casei cautandu-mi sotul peste tot, injurandu-ma si amenintandu-ma. Nu s-au sinchisit ca in patucuri dormeau cei doi copii ai nostri de 4 si de 2 ani. Si am ramas in casa ostatica timp de o saptamana, fara sa pot iesi sa cumpar hrana pentru copii. Apoi am fost evacuata cu copiii si hainele de pe noi. Spre toamna, barbatii au hotarat ca un grup dintre ei sa treaca granita iugoslava, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Intre ei era si sotul meu. Au fost prinsi pe granita, dusi la Timisoara si apoi la Cluj, in lotul sutelor de studenti arestati. Am asistat la procesul studentilor din saptamana Pastilor din 1949, zile in sir, si i-am cunoscut astfel pe multi, baieti si fete. I-am insotit cu alte sotii pana i-au urcat in duba in gara Cluj. Ne-a ingrozit zgomotul de lanturi si zbieretele, cand i-au dat jos in gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parca i-ar fi inghitit pamantul. Se zvonea ca ar fi fost dusi la Pitesti. Primul sot, ucis la Gherla Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, ca sotul meu ar fi in aceasta inchisoare. Am reusit sa iau legatura cu sora Dr. Barbosu, medicul inchisorii. Eram multumita sa stiu ca e viu, si, din cand in cand, sora Doctorului imi confirma acest lucru. Asa a durat pana in toamna anului 1952, cand intalnind-o, aceasta a inceput sa planga. Am inteles: sotul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amanunt decat ca ar fi fost operat la spitalul din Dej. Am colindat prin cunoscuti Dejul, si am aflat indirect ca sotul meu a fost dus la acest spital. Doi fosti colegi de facultate, medici, au incercat zadarnic sa-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite in bataie. Adevarul il voi afla de-abia peste ani, cand detinutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit ca sotul meu a fost batut de directorul inchisorii, Goiciu, pentru ca l-a ridicat pe acest plutonier din curtea inchisorii, si l-a dus la infirmerie. In 1954 s-a intamplat un caz care ma putea costa mare nenorocire. Sotul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era si defect, intr-un fund al podului casei, fara ca eu sa stiu. Am fost dusa la Securitatea din Orastie si Deva, anchetata dur, si lovita sa spun. A durat mult pana s-au convins ca intr-adevar eu nu stiam nimic despre acel aparat. Am fost anchetata sa spun dupa cine port doliu, si de unde stiu ca sotul meu e mort. Gavrila a coborat din munti in '55 In 1955, a sosit la mine din muntii Fagarasului, fostul camarad si coleg de liceu al sotului meu, Ion Gavrila. L-am primit cu drag, stiind cat tinea sotul meu la el. El m-a rugat sa ma deplasez la Cluj, sa gasesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am si facut. Acesta mi-a spus ca luptatorii fagaraseni trecusera in Grecia. Urma ca in primavara urmatoare sa porneasca si Gavrila pe acest drum, cand Mihai Maga a venit cu vestea ca luptatorii se aflau in realitate arestati la Securitate. Ion Gavrila a ramas in familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului fagarasean. Stiam ca e condamnat la moarte in contumacie, stiam ca legea prevedea ca cine ajuta un dusman al poporului e pasibil de aceeasi pedeapsa. Deci cunosteam pericolul la care ma expuneam... Am muncit cu bratele sa castig painea pentru familie, cu vesnica amenintare ca o nenorocire se putea intampla oricand. Am incredintat casa si familia Maicii Domnului, si cu aceasta credinta am pasit intr-o noua incercare a vietii. Si-au fost destule situatii cand am ajuns la capatul puterilor. Am fost astfel deportata timp de 14 ani. Mi s-au facut perchezitii de catre Securitate, si numai printr-o minune sotul meu nu a fost descoperit. In 1989, cu ranita spre Bucuresti Intamplarile celor 21 de ani au fost povestite de sotul meu in cartea "Brazii se frang, dar nu se indoiesc", si-au fost relatate in Memorialul Durerii al dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul ca am fost urmarita se afla confirmat si in documentele Securitatii, ca de exemplu: Cand in 1969, in suita presedintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a sotului meu, in care ii cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa presedintelui Nixon, si care a reprezentat salvarea sotului meu cand a fost prins in 1976, la Cluj, de Securitate. Sotul meu stand ascuns, a pastrat in continuare si in aceasta situatie, legatura cu unii frati de suferinta: Dr. Marza Pavel, Dr. Gruita, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Marza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legatura a fost facuta prin mine. Din casa mea a plecat in 29 iulie 1976 sotul meu la Cluj, si s-a intors de la Securitate peste 6 luni. Eu i-am pregatit ranita cand la 23 decembrie 1989 a plecat la Bucuresti cu intentia de a contribui la formarea unei armate care sa apere Revolutia. Eu l-am ingrijit si indemnat sa scrie intamplarile prin care am trecut. Dreptate pentru luptatorii din Rezistenta Am renuntat la orice confort si liniste de dragul idealurilor sotilor mei, si a prietenilor lor, de dragul adevarului si al dreptatii. Am trait toata viata din munca bratelor mele, fara a apela la mila nimanui. Nu pentru bunuri materiale am cerut sa fiu trecuta printre luptatorii Rezistentei anticomuniste, nici macar pentru o mandrie desarta. Voiam sa se faca dreptate si celor din Rezistenta anticomunista. Aceasta mi-a fost viata, la 85 de ani am constiinta impacata ca mi-am facut datoria alaturi de cei doi soti ai mei, si ai fratilor lor de idealuri. Nu as fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar ma doare nedreptatea si nepasarea. Nu ma gandesc la cei ce coroboreaza art. 1 cu art. 2 si cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic in comun cu Rezistenta anticomunista din Romania. Ma gandesc insa cu groaza si cu adanca tristete ca intre cei care au decis, cu majoritate de voturi, sa fiu exclusa, au fost desigur si fosti detinuti politici, care in piticimea lor, n-au invatat nimic din istoria Romaniei. Caci daca din expunerea vietii mele sub comunism atat au priceput ca art. 1 nu coroboreaza cu art. 2 din alta lege postdecembrista, insemneaza ca nici nu merita sa stie mai mult. E posibil ca intre detinutii politici consultanti sa fie si dintre cei cu suflete seci, care nu au fost in stare sa traiasca istoria Romaniei, si au fost alesi anume. Noi am fost luptatori, si nu cautatori de titluri. Declar ca imi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani in urma, si refuz sa fac "plangere" la instanta de contencios. M-as simti inca o data insultata si umilita. Daca tara are nevoie de noi, cei care am luptat in Rezistenta anticomunista, sa ne caute in arhivele Securitatii pe cei morti, si sa ne contacteze pe cei care mai traim. Cu stima, Ana GAVRILA (n.r. - intertitlurile apartin redactiei)