Pe 24 aprilie 2006 se implinesc 91 de ani de la primul mare masacru al secolului XX, punctul culminant al genocidului impotriva populatiei armenesti din Imperiul Otoman. Epurarile etnice incepusera cu decenii inainte si aveau sa continue chiar si dupa incheierea primului razboi mondial. Istoric vorbind, vechii crestini armeni se numarau printre popoarele cele mai progresiste din Orient, insa, in secolul al XIX-lea, Armenia a fost impartita intre Imperiul Otoman si Rusia. Sultanul Abdulhamit al II-lea a organizat masacrele din 1895-1897, insa de abia in primavara anului 1915, la adapostul primului Razboi Mondial, guvernul nationalist al "Junilor Turci" a dat dovada de vointa politica pentru comiterea unui genocid adevarat. Initial, intelectualii armeni au fost arestati si executati, fiind spanzurati in public in grupuri de 50 pana la 100 de persoane. Astfel, armenii de rand au fost lipsiti de lideri si, la scurt timp, au fost masacrati. Aproximativ 500.000 de persoane au fost asasinate in ultimele sapte luni ale anului 1915, majoritatea supravietuitorilor fiind deportati in zone desertice din Siria, unde au murit fie din pricina inanitiei, fie din cauza bolilor. Potrivit estimarilor, 1,5 milioane de oameni si-au gasit sfarsitul. Nici pana astazi, din considerente geopolitice si geostrategice, numeroase state ale lumii nu au condamnat genocidul comis de turci asupra armenilor. In randurile de mai jos va prezentam o ampla analiza semnata de Dan Stoenescu asupra chestiunii armenesti. (D.E.) In luna octombrie 2005 s-a desfasurat in Turcia primul congres al istoricilor care incearca sa faca lumina asupra evenimentelor tragice in care si-au pierdut viata sute de mii de armeni la inceputul secolului trecut. Multi spun ca insasi aderarea Turciei la Uniunea Europeana depinde de asumarea acestui trecut controversat. In acest context se naste intrebarea: au avut sau nu loc epurari etnice in Imperiul Otoman? Inca din Iudeea antica pana la Rusia tarista si Iugoslavia moderna statele au incercat omogenizarea populatiilor in propriul teritoriu din motive ideologice si religioase, ori - cum e si cazul ultimei parti a secolului al XIX-lea si a primei jumatati a secolului al XX-lea - au incercat sa creeze natiuni monoetnice. Cu toate acestea, notiunea de "epurare etnica" ramane una greu de definit, iar violenta implicata este greu de inteles. Dupa spusele lui Andrew Bell-Fialkoff, epurarea etnica "poate fi inteleasa ca fiind expulzarea unei populatii <<indezirabile>> dintr-un teritoriu dat, din cauza discriminarii etnice sau religioase, din motive de ordin politic, strategic sau ideologic, ori o combinatie intre cele de mai sus". Emigrarea fortata, schimbul de populatii, deportarea si genocidul sunt parti integrante ale acestui proces. Epurarea etnica este de doua feluri: de factura intentionalista, avand ca obiectiv eliminarea totala a unei grupari etnice, sau de factura functionala, avand ca scop stramutarea sau eliminarea temporara a grupului etnic din diferite motive, precum razboiul sau interesele economice. Obiectivele epurarii etnice pot fi pe termen lung sau pe termen scurt. Pe termen scurt, se poate urmari stabilirea unei dominatii militare asupra unui teritoriu important din punct de vedere strategic. Pe termen lung, obiectivul ar putea fi impiedicarea intoarcerii in teritoriile de bastina a comunitatilor exilate, conducand astfel la o eventuala schimbare a ponderii etnice a populatiei intr-o anumita regiune. Politologul Drazen Petrovic spunea ca exista cateva caracteristici principale in ceea ce priveste epurarea etnica. In primul rand, epurarea etnica are un caracter sistematic, iar guvernul unui stat este implicat in acest proces, sprijinindu-l si instigandu-l. Guvernul ar putea fi considerat responsabil si daca nu ia atitudine si nu ii pedepseste pe cei care comit aceste fapte. In al doilea rand, obiectivul epurarii etnice este definit prin originea sa, nu prin activitatea sa, fiind astfel indreptat impotriva anumitor grupuri de indivizi in functie de caracterul national, etnic sau de orice alta natura. De obicei, epurarea etnica e directionata catre civili necombatanti si lipsiti de aparare. In al treilea rand epurarea are forme variate, pornind de la discriminarea economica si ajungand pana la anihilarea unui anumit grup. Diversitatea metodelor si a obiectivelor epurarii etnice depinde in mare masura de mijloacele avute la dispozitie de catre cei ce comit astfel de fapte si natura globala a proiectelor acestora. Epurari la destramarea Imperiului Istoric vorbind, destramarea Imperiului Otoman a adus cu sine si epurari etnice in masa. Cazul armenilor e un exemplu care defineste foarte bine situatia politica din acel moment istoric. Inca din secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman a fost influentat de liberalismul european, liberalism ce intrevedea integrarea nationala ca fiind principala cale spre integrarea politica si economica. In lumina acestei noi integrari nationale, filosofi ca John Stuart Mill considerau asimilarea culturala si lingvistica a minoritatilor etnice in cadrul "culturii superioare" ca fiind nu numai inevitabila din punct de vedere istoric, dar si deosebit de avantajoasa. Charles Tilly era de parere ca statele moderne s-au constituit prin intermediul razboiului. In Europa, de exemplu, a fost rezultatul razboaielor de integrare sau de secesiune din secolul al XIX-lea sau din prima parte a secolului al XX-lea. Nasterea conceptului de "natiune" a devenit autoritatea suprema de legitimare a societatii. Astfel acest concept devine principiu general de organizare statala, schimband in mod esential state vechi, multietnice. Astfel, state ca Imperiul Otoman, au schimbat in acest fel si modalitatile de legitimizare a razboaielor. Din punctul de vedere al relatiilor internationale, teoriile sistemice, cum este si realismul, adopta considerentul ca incercarea statelor de a supravietui sau de a-si mari puterea, sau de a cauta sa creasca bunastarea propriilor cetateni, este o parte integrala a teoriei institutionaliste. Imperiul Otoman a apelat la "politica celui mai puternic" pentru a-si asigura supravietuirea, adoptand astfel o perspectiva realista a relatiilor internationale. Realismul este o teorie a relatiilor internationale la care au facut apel foarte des marile imperii, mai ales in ultimul secol. Teza fundamentala a realismului este aceea ca statele nationale suverane vor actiona si vor trebui sa actioneze constant in scopul cresterii securitatii nationale prin cresterea propriei influente in raport cu ceilalti. Pace interetnica prin coercitie Imperiul Otoman a fost unul dintre putinele imperii din istorie care a reusit sa mentina, timp de mai bine de cinci secole, pacea interetnica. Totusi, aceasta pace a fost obtinuta prin masuri coercitive menite sa consolideze armonia interetnica, dar si printr-o autonomie permisiva acordata minoritatilor etnice si religioase, carora li s-a permis sa s-i pastreze propria limba, cultura si traditie. Desi sistemul "milleturilor" (autonomiilor) asigura pacea etnica in Imperiul Otoman, exista totusi o inegalitate institutionalizata intre musulmani si non-musulmani. Spre exemplu, evreii si crestinii plateau taxe mai mari si nu aveau acces la majoritatea functiilor in stat, suferind astfel o multitudine de discriminari legale si sociale. Pentru a contracara discriminarea, aceste etnii si-au dezvoltat un asa-zis simt al solidaritatii intracomunitare. Desi aceste grupuri etnice manifestau cateodata neincredere sau chiar ostilitate unul impotriva celuilalt, in general traiau in pace unii cu altii si cu populatia turca. In primele decenii ale secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman a reactionat la influentele culturale, politice si socio-economice venite din Europa prin implementarea in cadrul imperiului a teoriei otomanismului. Conform acestui nou concept, Imperiul Otoman continua sa se defineasca pe sine ca fiind o entitate musulmana, dar, in acelasi timp, considerandu-se multicultural, multi-etnic, toti cetatenii sai fiind considerati egali in fata legii. In acest context istoric, Imperiul Otoman a incercat sa copieze conceptele europene despre unitatate nationala, eliminand astfel ideea ca societatea otomana era impartita in clasa favorizata a turcilor musulmani si cea a minoritatilor non-musulmane. Perspectiva etnica versus perspectiva religioasa Catre sfarsitul secolului XIX, sub influenta nationalismului european, Imperiul Otoman incepea sa se transforme dintr-un stat multietnic intr-un stat national turc. Victimele acestui proces au fost cele minoritatile etnice prezente in imperiu: armeni, libanezi crestini, crestini nestorieni, kurzi, greci din spatiul anatolian si cel pontic si multi altii. Avand in vedere dezvoltarea relatiilor cu Europa in secolul al XIX-lea, idei nationaliste ca libertatea si autodeterminarea au influentat populatia turca, dar si minoritati etnice cum ar fi armenii, kurzii sau grecii. Imperiul Otoman a luat in considerare problema minoritatilor nu numai din perspectiva etnica, dar si din perspectiva religioasa. De exemplu, autoritatile tratau in mod diferentiat populatia musulmana kurda in comparatie cu alte minoritati non-musulmane. Kurzilor, de exemplu, li se permitea portul de arme. In ciuda acestei situatii, din cauza circumstantelor de ordin istoric, minoritatile etnice tindeau sa fie divizate in functie de religie, astfel incat minoritatile etnice erau de asemenea si minoritati religioase, majoritatea crestine. Analizand rapoartele Mazowiecki pentru Comisia pentru Drepturile Omului a Natiunilor Unite, politologul Drazen Petrovic identifica mai multe metode practice de epurare etnica. Unele violente, altele non-violente. Ambele tipuri au fost folosite in Imperiul Otoman, insa ramane greu de stabilit daca autoritatile otomane au facut intentionat epurarile etnice si daca a fost vorba despre un proces sistematic din 1860 pana in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Multe dintre aceste evenimente pot fi considerate epurari etnice, dar nu in sensul clasic al termenului, adica in sensul unui proces sistematic bine organizat. Autoritatile otomane au avut un comportament fata de minoritati care a fost variat, non-sistematic si influentat de alti factori, precum razboiul sau amenintari externe aduse statului. Periodizarea genocidului Se poate imparti modul de abordare a minoritatilor in Imperiul Otoman in functie de doua perioade istorice: perioada otomana si perioada republicana. Prima a fost cea mai sangeroasa si, la randul ei, poate fi impartita in perioada otomana clasica (1860-1914) si perioada de razboi (1914-1922, in timpul primului razboi mondial si al razboiului greco-turc). A doua perioada incepe in 1922 cu proclamarea Republicii Turce si dateaza pana la sfarsitul anilor '30, inainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. In prima perioada, epurarea etnica a fost facuta in general prin metode violente, in timp ce in cea de-a doua perioada istorica au prevalat masurile non-violente. Perioada 1860-1922 a fost extrem de brutala pentru minoritatile etnice si religioase din Imperiul Otoman. Intre 1860 si 1914 guvernul si-a continuat politica neamestecului in disputele interetnice, dar multe din contingentele turce ale armatei otomane au inceput sa ofere sprijin minoritatilor musulmane. Anii 1860 -1870 au fost agitati, generand declinul politic si economic al Imperiului Otoman. Catre sfarsitul secolului al XIX-lea, ideea generala ca Islamul ar trebui sa fie principala religie a imperiului, a determinat incurajarea populatiei kurde de catre autoritatile otomane sa se stabileasca pe teritoriul armean, eliminand astfel populatia crestina si, in acelasi timp, creand tensiuni etnice pe principiul "divide et impera". Aceasta politica se dorea una non-violenta, dar a generat cauzele razboaielor si a violentei interetnice. Musulmani contra crestini In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, in special in perioada 1894-1896, conflictul dintre kurzi si armeni a devenit extrem de violent, determinand autoritatile otomane sa trimita forte militare in regiune pentru a stabiliza situatia. Deoarece kurzii erau musulmani, armata a fraternizat si i-a ajutat pe acestia, participand astfel la masacrarea a peste 200.000 de armeni. In acest caz armata otomana a avut acelasi comportament ca si in Liban, renuntand la neutralitate si ajutandu-i pe cei de religie musulmana. In 1896, a venit la putere Abdul Hamid al II-lea, care a implementat un program de reforma progresiva. Mai tarziu si-a arogat puteri dictatoriale si a abolit Constitutia. Nemultumirea fata de sultan a dus la preluarea puterii de catre Comitetul Uniunii si al Progresului (CUP), cunoscut si sub denumirea de "Junii Turci", in 24 iulie 1908, reinstaurand Constitutia si organizand alegeri. Sub conducerea CUP Imperiul Otoman incepe sa se concentreze in mod obsesiv asupra pastrarii autoritatii centrale si a caracterului musulman al statului. Pentru a pastra acest control, imperiul a inceput sa foloseasca mari retele de informatori, abuzand fizic detinutii din inchisori si exiland in diferite regiuni ale imperiului grupuri ce prezentau un anumit risc pentru securitatea de stat. In 1909, din cauza situatiei tensionate de la Istanbul si a faptului ca islamismul incepea sa aiba o influenta crescanda, au fost inscenate demonstratii anti-armene in Cilicia, provincie din sudul Anatoliei. Desi "Junii Turci" au trimis trupe pentru calmarea situatiei, exista dovezi care atesta ca o parte a trupelor a fost implicata in masacrarea armenilor. In cursul acelor evenimente circa 30.000 de armeni au fost omorati. Guvernul a fost prompt in a-si nega responsabilitatea si a pasat raspunderea asupra sultanului care apoi a fost detronat. In cazul din Cilicia a fost urmat acelasi model de implicare anarhista a armatei si, deci, crimele pe ratiuni etnice au fost repetate. Turcia, stat predominant musulman In 1910, CUP a decis in cadrul Congresului anual de la Salonic ca Turcia este un stat predominant musulman si ca ideile si influenta musulmana trebuie sa domine, iar turcificarea populatiei poate fi obtinuta prin modalitati mai eficiente decat prin forta armata. Astfel, "Junii Turci" au adoptat in 1912 un program de reinnoire nationala care propaga ideea de superioritate rasiala a turcilor intre natiunile otomane. Dupa aceasta schimbare in cadrul puterii si ideologiei "Junilor Turci" se poate observa atitudinea statului de promovare si coordonare a unei politici violente de eliminare a minoritatilor. Cea mai terifianta modalitate a epurarii etnice este violenta, prin teroare, interventie militara sau viol. Imperiul Otoman s-a folosit constant de violenta in abordarea problemelor privind minoritatile, mai ales in perioada primului razboi mondial si al Razboaielor Balcanice. In octombrie 1914, Imperiul Otoman a intrat in primul razboi mondial de partea Puterilor Centrale, purtand astfel o lupta crancena impotriva rusilor in Caucaz. Desi armenii erau o populatie divizata intre Imperiul Otoman si Imperiul Tarist, acestia erau de partea Rusiei, avand in vedere ca Imperiul Tarist era de secole protectorul crestinilor, in special al celor de rit ortodox, din Balcani si din Orientul Mijlociu. In acest context, guvernul de la Istanbul, temandu-se de o revolta a armenilor, a ordonat ca recrutii armeni din armata otomana sa fie dezarmati si repartizati in lagare de munca, unde multi dintre ei au fost executati. In acelasi an (1914), sultanul a decretat pornirea "jihadului", sau a "razboiului sfant", recunoscand astfel in mod oficial natura musulmana a imperiului si pozitia inferioara a crestinilor. Primul razboi mondial - cea mai sangeroasa perioada Cea mai sangeroasa perioada a Imperiului Otoman a fost cea din timpul primului razboi mondial. Varsarea de sange nu a fost doar urmarea interventiei trupelor aliate impotriva armatei otomane, ci si a crimelor in masa. In aceasta perioada, intre 600.000 si 1,5 milioane de armeni au fost omorati, circa 300.000 de greci au fost masacrati sau deportati si circa 750.000 de asirieni exterminati. Razboiul a facut posibil ca autoritatile sa rezolve problemele etnice din imperiu prin intermediul mijloacelor militare. Istorici precum Bell-Fiallkoff considera ca primul razboi mondial a reprezentat oportunitatea perfecta pentru guvernul turc de a elimina minoritatile non-musulmane din Imperiul Otoman. Decizia a fost luata la mijlocul lui februarie 1915 de Comitetul Central al CUP. In aceeasi luna, armenii sufereau primele consecinte. Oficiali si angajati ai guvernului, de origine armeana, au fost demisi, iar membri armeni ai fortelor armate au fost obligati sa predea armele si au fost plasati in lagare de munca, in timp ce superiorii lor au fost inchisi. Pentru minoritatile Imperiului Otoman, si in special pentru armeni, anul 1915 a adus numai nenorociri. Mii de armeni, lideri politici, religiosi sau intelectuali au fost adunati in provincii, inclusiv la Istanbul, deportati si apoi ucisi. La sfarsitul primaverii, cand armata otomana invinsa se retragea din Caucaz, guvernul otoman incepe expulzarea armenilor din teritoriul lor de bastina, care era si o zona de razboi, spre zone din deserturile Siriei si ale Mesopotamiei. Deportarile continua cu armenii de pe tot teritoriul imperiului. In drumul lor spre lagarele de concentrare, multi armeni au fost masacrati de catre grupuri nationaliste turce, de catre criminali violenti eliberati din inchisori, sau pur si simplu au murit de boli sau foamete. Maltratarea a continuat si in lagarele de concentrare din Siria si Mesopotamia. Intre 30% si 75% din cele doua milioane de armeni din Imperiul Otoman au murit in cursul deportarilor, adica intre 600.000 si 1,5 milioane de oameni. Singurii care au putut sa scape au fost cei din orasele de pe coasta Marii Egee, in special cei din Izmir (Smyrna). Analizand genocidul impotriva armenilor dus la indeplinire de catre administratia turca, politologul Rae argumenteaza ca "genocidul viza remodelarea fundamentala a ceea ce ramasese din Imperiul Otoman sub forma unui stat national omogen." Regimul nationalist totalitar turc care a preluat puterea in 1908 a incurajat xenofobia in ceea ce-i priveste pe armeni, dar si fata de alte minoritati non-musulmane. Potrivit lui Rae, "ostilitatea guvernului turc fata de armeni isi avea originea in atitudinea religioasa si culturala omniprezenta in randul populatiei musulmane din imperiu la sfarsit de secol XIX." Strategia era o reactie fata de riscul dezmembrarii Imperiului Otoman si a aspiratiilor conducatorilor acestuia de a transforma imperiul intr-o natiune europeana pentru a putea concura cu rivalii sai europeni. Implicarea statului in genocid Din definitia genocidului reiese ca acesta este uciderea in masa in mod sistematic, de obicei dusa la indeplinire de catre stat, avand ca scop eliminarea unui grup national, rasial sau religios. Moartea a sute de mii de armeni si asirieni dovedeste ca a fost vorba de genocid, desi multi pun in discutie situatia economica precara ce a dus nu numai la moartea a multor armeni si asirieni, dar si la moartea a mii de soldati turci din cauza lipsei hranei, a bolilor, acestea fiind consecinte ale organizarii deficitare din cadrul guvernului otoman. Acest argument este respins de numarul mare de morti din randul civililor, dar si de documente ce demonstreaza intentiile "Junilor Turci". In doar 13 ani, intre 1909 si 1922, populatia crestina a Turciei ajunge la numai 10% din ceea ce era inainte, adica doar 500.000. Schimbarea notabila a politicii Imperiului Otoman referitoare la minoritatile etnice si religioase in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea nu trebuie separata de contextul istoric. In timp ce Imperiul Otoman se prabusea, guvernul nu mai era capabil sa isi ajute proprii cetateni. Evolutia nationalismului in Europa a adus cu sine si evolutia nationalismului in Turcia, avand astfel un puternic impact asupra armoniei interetnice in imperiu. In lumina acestui nationalism, unele grupuri etnice au incercat sa profite de imprejurarile create de primul razboi mondial si de cel greco-turc pentru a-si proclama independenta. In acelasi timp, Imperiul Otoman era campul de lupta al unor interese straine, care sprijineau anumite grupuri etnice. Rusia ii sprijinea pe armeni, Marea Britanie pe kurzi si pe asirieni, in timp ce Grecia isi sprijinea conationalii din Asia Mica. Modelele de comportament statal In aceasta situatie, Imperiu Otoman, si mai tarziu Turcia, a incercat sa solutioneze problema etnica in favoarea turcilor. La inceput atitudinea guvernului otoman nu urmarea epurarea etnica, dar mai tarziu, dupa 1908, urmand ideologia superioritatii natiunii turce, aceasta atitudine s-a schimbat. Astfel se pot observa patru modele istorice in comportamentul autoritatilor otomane si turce. Primul, un model de neamestec, din 1860 pana in 1914, in care epurarea etnica nu se facea prin ordine oficiale, ci prin membri ai armatei, anarhisti si extremisti. Al doilea model il reprezinta masurile violente luate impotriva grupurilor minoritare in timpul primului razboi mondial si al celui greco-turc. Razboiul a avut o influenta circumstantiala in acest al doilea model. In acest context, anumiti membri ai grupurilor minoritare au devenit o amenintare fata de stat. Al treilea model il reprezinta schimbul de populatii, cum este si cazul Greciei. Al patrulea model, de asemenea mai putin violent, a fost procesul de deznationalizare a minoritatilor, in special a kurzilor, care au trebuit sa reziste si dupa instaurarea Republicii Turce. Conditiile socio-politice si economice precare din Imperiul Otoman ca si noul val al nationalismului turc au permis si incurajat epurarea etnica. Cele patru modele mai sus mentionate subliniaza particularitatea epurarii etnice in Imperiul Otoman. Aceste modele demonstreaza ca abordarea otomana si turca referitoare la minoritati nu a fost un proces bine definit, ci un proces de circumstanta, nu o actiune intentionalista. In consecinta actiunile Imperiului Otoman pot fi considerate ca fiind o epurare etnica functionala a minoritatilor. "Istoria unui genocid indelung ignorat" Uniunea Armenilor din Romania a lansat saptamana aceasta la sediul Uniunii Scriitorilor cartea "Istoria unui genocid indelung ignorat", semnata de Sergiu Selian. Evenimentul, la care a fost prezent si ambasadorul Republicii Armene la Bucuresti, Yeghishe Sargsyan, se inscrie in seria actiunilor pe care Uniunea Armenilor din Romania le-a organizat cu ocazia comemorarii a 91 de ani de la genocidul armean, manifestari ce au inclus o expozitie de fotografii si prezentarea filmului "Ararat". Ele se vor incheia cu oficierea unor slujbe speciale, la 24 aprilie, la Biserica si Cimitirul Armenesc. Sergiu Selian, stabilit, de cativa ani in Australia, a transmis celor prezenti la lansare un mesaj in care precizeaza ca lucrarea sa "este doar un gest de aducere aminte si, totodata, de informare, dupa decenii de ignorare, intr-o tara care, printre primele, a gazduit cu ospitalitate supravietuitori ai genocidului, deveniti, prin generatii de urmasi, locuitori devotati si utili ai Romaniei". Ambasadorul Armeniei la Bucuresti, Yeghishe Sargsyan, a tinut sa sublinieze ca "doar o parte din ce s-a petrecut atunci, la 24 aprilie 1915, este incredintat acestei carti, pe baza documentelor". Amintind ca "a fost primul genocid al secolul XX" - comis de imperiul otoman, si in urma caruia 1,5 milioane de armeni au fost ucisi - ambasadorul Armeniei a evidentiat faptul ca Romania "s-a aflat printre primele tari prietene care au intins o mana de ajutor supravietuitorilor". Diplomatul, care a multumit cu aceasta ocazie poporului roman, si-a exprimat speranta ca opinia publica internationala va ajunge sa recunoasca, si ulterior sa condamne, genocidul comis impotriva armenilor. (D.E.) Cercetator al genocidului disparut in Turcia Revista Uniunii Armenilor din Romania, "Ararat", prezinta, in cele mai recente aparitii, cazul unui tanar polonez disparut, de aproape patru ani, la Van. Sub titlul "Disparut la Van", publicatia preia informatiile publicate de revista "Nouvelles d'Armenie", de la Erevan, conform carora despre polonezul Rafal Jedraszyk, istoric la Universitatea Iagellona, calator, scriitor, om de stiinta, alpinist si pasionat de Armenia, nu se mai stie nimic de aproape patru ani. Tanarul, care se afla in Turcia pentru a turna un film despre evenimentele din 1915 (n.r - genocidul comis de imperiul otoman impotriva armenilor) si despre situatia armenilor din Karabagh, a fost contactat telefonic, ultima data, la 24 mai 2002. Familia si prietenii refuza sa il creada mort, intensificandu-si, in toti acesti patru ani, cautarile, adresandu-se in acest sens autoritatilor turce si poloneze, din pacate fara rezultat.(D.E.)

Dan STOENESCU