Iulia POPOVICI 

Olli Rehn se poate numara printre cei mai fericiti oameni ai planetei. Pamantenii obisnuiti primesc drept cadou flori, bomboane, un after-shave; Olli Rehn primeste in dar legi dupa care ar trebui sa functioneze o tara. Si, cu toate astea, nimeni n-ar trebui sa se ingrijoreze din cauza acestui posibil act de inalta coruptie: sigur ca tara aceea, Romania de exemplu, n-o sa functioneze dupa regulile date in cinstea, onoarea si spre satisfactia lui Olli Rehn. Cand statul roman a dat o lege in care, intru instaurarea transparentei in institutiile publice, li se dadea cetatenilor dreptul de a fi informati asupra actiunilor respectivei institutii, in 2001 adica, era inca pe vremea predecesorului domnului Rehn. Dar lucrurile mergeau la fel: UE ne cerea sa facem una si alta, noi puneam de-o lege - hotarare de Guvern - ordonanta, UE ne bifa la capitolul "acquis comunitar", noi ne vedeam in continuare de-ale noastre. De ce sa se intample altfel cu Legea accesului la informatiile de interes public? Miza e oricum mult prea mica: nu multi sunt cei care s-ar plimba prin tribunale doar de dragul de-a obtine o lista de nume sau un bilant contabil. Si, chiar obtinute in instanta, cine sa le verifice? Asociatia Revolutionarilor Fara Privilegii a primit, in urma unui proces, lista numelor celor care au obtinut diverse avantaje din partea statului pe baza certificatului de revolutionar. Insa nimeni nu va sti vreodata daca acea lista e completa. Trebuie sa iei de bun ceea ce spune o institutie. Trebuie s-o faci pentru ca pe aceasta conventie tacita a bunei-credinte se bazeaza ce numim noi cu drag "statul de drept". Inteleg ca ne-am obisnuit prea mult cu manualul de agregare a dictaturii, insa democratia moderna nu se intemeiaza pe principiul legiferarii strict punitive; altfel spus, motivul pentru care n-o luam cu masina pe sensul interzis ar trebui sa fie nu teama de a fi amendat, ci constiinta faptului ca e bine, sigur si intru respectul celorlalti soferi, sa n-o facem. Statul de drept e o astfel de colectie de "semne de circulatie" pe care se presupune ca le cunoastem si acceptam cu totii (de aceea necunoasterea legii nu constituie o circumstanta atenuanta in tribunal), caci cunoasterea si acceptarea lor fac statul si convietuirea sociala sa functioneze. La fel si cu Legea asta, 544/ 2001. Institutiile publice sunt obligate sa raspunda la cererile de informatie nu pentru ca pe conducatorii lor ii paste inchisoarea daca n-o fac, ci fiindca asta e regula jocului: cetatenii platesc impozite, iar in schimb statul trebuie sa le zica cine, ce si de ce face cu acesti bani. Daca e adevarat ca ce face el, statul, e spre binele general, n-are nici o ratiune sa ascunda nimic. Numai ca RA-APPS-ului (Regia Autonoma-Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat, detinatoarea majoritatii imobilelor nationalizate), de pilda, nu-i pasa de asa ceva - de mult timp invoca tot felul de motive pentru care n-ar fi institutie publica si deci n-ar avea de ce sa dea vreo informatie. Nu e nici o indoiala ca, daca o institutie publica nu vrea sa raspunda la o cerere de informatii, poate sa minta linistita, cai de verificare nu exista. Iar in buna traditie a legilor facute doar pentru linistea Uniunii Europene, de legea accesului la informatii de interes public li se flutura tuturor conducatorilor de institutii. Iar cand e vorba despre directionarea banilor pentru cultura, atitudinea e inca si mai interesanta. Preocuparea cetatenilor pentru cota-parte din taxele platite de ei directionate catre cultura e considerat a fi inrudita cu cea pentru destinatia donatiilor de la biserica. Cultura e o cutie a milei sau una de acatiste, in care punem bani ca sa ne linistim constiinta cu o fapta buna si nimeni nu stie, nu vrea sa stie, unde se duc ei cu adevarat. Iar mesajul acesta - "cultura e o investitie in istoria si viitorul poporului, trebuie sa ne dam obolul pentru asta, e o blasfemie sa cercetezi realitatea ideii" - vine in primul rand de la politicieni si functionari publici. Sigur, undeva au si ei dreptate: banii din cultura valoreaza cam cat o scobitoare la masa bogata a bugetului si datoriei nationale. Numai ca la scara realitatii culturale faptele stau altfel: cu cele 27 de miliarde de lei vechi, impartiti de comisiile de experti ai Fondului Cultural National, pe care conducerea FCN ii "protejeaza", s-ar putea face o stagiune completa pentru jumatate din teatrele patriei. Ceea ce n-o impiedica pe directoarea Fondului sa se piarda intre aberatii legale si datul vinei pe Consiliul FCN, care-ar fi hotarat secretizarea, desi n-avea nici o baza legala s-o faca, si nici pe ministrul Culturii sa faca glume pe seama insistentei de a afla componenta comisiilor care au decis destinatia banilor. Bun banc, intr-adevar, sa convingi institutiile publice ca nu lucreaza pentru propriul bine si nici pentru UE.