Satyabrata RAI CHOWDHURI 

Demisia subita a premierului thailandez Thaksin Shinawatra nu reprezinta decat un semn in plus al unui paradox deranjant: cu cat democratia asiatica devine mai "viguroasa", cu atat este mai disfunctionala. Exemplele abunda. Tentativa partidelor de Opozitie de a-l destitui, anul trecut, pe presedintele Coreei de Sud, Roh Moo Hyun, pe motive lipsite de consistenta; incapacitatea presedintelui taiwanez Chen Shui-bian de a trece o lege prin Parlamentul controlat de Kuomintang-ul aflat in Opozitie; seful de stat filipinez, Gloria Macapagal Arroyo, si-a incheiat primul mandat in remiza si zvonurile repetate ale unei posibile inlaturari a acesteia de la conducere - fiecare constituie o marturie pe seama paraliziei democratiei in Asia. Daca impasul si confuzia ar fi unicele urmari, astfel de impedimente politice ar putea fi suportabile. Insa impasurile repetate au adus multe democratii asiatice in fata amenintarii de a fi discreditate, confruntate cu violenta, precum si in fata perspectivei declinului economic. Intr-adevar, precedentele rigiditatii democratice in Asia nu sunt deloc incurajatoare. De exemplu, de la crearea Pakistanului in 1947, anumite grupuri de interese au avut grija ca nici unul din guvernele desemnate sa nu fie in stare sa isi duca la indeplinire mandatul. Asadar pakistanezii au invatat, fara prea mare tragere de inima, sa accepte dominatia militara drept destinul lor. Problema rezulta adesea din ceea ce francezii numesc "coabitare" - un aranjament incomod prin care un presedinte ales in mod direct trebuie sa coexiste cu un Parlament controlat de o formatiune sau de mai multe formatiuni rivale. Democratiile mature din SUA si Europa poate ca functioneaza destul de bine cu sistemul impus de o guvernare divizata (desi demersul republicanilor americani de a-l inlatura pe presedintele Clinton, in urma cu opt ani, ar putea sugera altceva), insa in Asia, esecul de a aduce puterile executiva si legislativa in subordonarea unei singure institutii constituie, in mod obisnuit, un neajuns teribil. Aceasta este indeosebi valabila in cazul in care un guvern incearca sa puna in aplicare reforme economice sau politice radicale. Presedintele ales vrea sa actioneze, insa legislativul refuza sa aprobe legile necesare, sau invers. Situatia este rezumata de impasul parlamentar. Liderii incompetenti invinovatesc legislativele pentru esecurile lor; parlamentarii acuza sefii de stat din partidele rivale. Acuzele inlocuiesc responsabilitatea, alimenteaza cererile populatiei pentru un lider puternic, care sa poata depasi diviziunile politice. (...) Guvernarea divizata avantajeaza, de asemenea, separatistii Asiei. Intr-un moment deosebit de important pentru procesul de pace din Sri Lanka, presedintele Kamaratunga a fost atat de incitata de strategiile rivalului sau politic, premierul Wickremessinghe, incat a demis trei din ministrii acestuia si a convocat alegeri cu patru ani mai devreme decat s-ar fi cuvenit. Singura care pare sa fi tras foloase de pe urma acestei divizari democratice a fost sangeroasa miscare a Tigrilor Tamil. In mod similar, in Nepal, o insurgenta Maoista a profitat de diferentele de opinie dintre rege si Parlament pentru a castiga controlul asupra majoritatii localitatilor de provincie. Intr-adevar, democratiile asiatice, oricat de instabile ar fi, sunt de preferat autocratiilor, fie ele militare, dupa exemplul celor din Pakistan si Burma, sau comuniste, cum ar fi cele din China si Vietnam. Insa intr-o democratie slabita, pericolul nu il reprezitna nici pe departe blocarea legislatiei si ineficienta guvernarii. Presedintii ambitiosi, dar ale caror planuri sunt zadarnicite, sunt usor tentati sa ia masuri neconstitutionale; in fond, gandesc ei, populatia i-a ales in mod direct. Acelasi lucru se intampla si in cazul unor prim-ministri. (...) Avand in vedere aceste precendente, poate ca strategii asiatici ar trebui sa analizeze avantajele renuntarii la "coabitare" si adoptarii unor sisteme in care victoria electorala sa se traduca in putere reala. (...) Insa in democratiile parlamentare cum ar fi Japonia sau India, liderul ales conduce tara pana in ziua in care partidul sau coalitia acestuia pierde majoritatea parlamentara. Aceasta inseamna ca guvernele sunt judecate nu in functie de capacitatea de a depasi in manevre legislativele, ci in functie de calitatea strategiilor prezentate. Aceasta pare sa fie o forma mai eficienta - si mai stabila, din punct de vedere politic - de democratie decat coabitarea nefericita care produce confruntari atat de urate de genul celor care au intervenit in regiune. Abraham Lincoln avea dreptate: o casa divizata nu poate sta in picioare. In multe democratii asiatice, numai reconstructia institutiilor va putea duce la evitarea prabusirii acestora. Satyabrata Rai Chowdhuri a predat relatii internationale la Oxford. Copyright: Project Syndicate, 2006. www.project-syndicate.org