Eugen SIMION 

Intr-o "Dezertatiune" despre limba latina (1863), Maiorescu strecoara o propozitie care spune ca e mai bine sa ai un inamic "cum se cade, decat zece amici ne caliti". Chestiunea este ca rareori dai pentru un inamic cum se cade si, daca nu dai, dialogul ia mai totdeauna forme vehemente. Si, apoi, ce inseamna "amici necaliti!? Termenul este imprecis. Un aforism care imi place si pe care l-am mai citat o data este acela care avertizeaza ca "respectul exagerat pentru intregimea cugetarii impiedica actiunea". Cata dreptate are, aici, Maiorescu! Aforismul este din 1868 si a fost reformulat in 1892 si 1908. El are o urmare: "omul activ este condamnat din capul locului la fragment" si orice fapta este "o veriga dintr-un lant infinit"... Doua idei se pot desprinde din aceste propozitii inteligente: grija abuziva pentru perfectiune duce la sterilitate si omul de actiune nu trebuie sa astepte desavarsirea si nici cuprinderea absoluta a totalitatii. Are la indemana un instrument rapid si eficace: fragmentul care, e drept, nu-i decat "o veriga rupta dintr-un lant infinit". Cu precizarea din urma, criticul echilibreaza putin lucrurile, in sensul ca fragmentul nu este un accident al cugetarii si nu poate fi izolat de totalitatea fenomenului. Trebuie spus ca Maiorescu, ca spirit, nu-i, totusi, un om al fragmentului, este mai degraba un om al totalitatii. Spiritul lui cauta cauzalitatile profunde si judeca totdeauna fragmentul din perspectiva intregului. Nu zice el undeva ca nedemn este "tot ce e pe jumatate"? Mai direct spus, Maiorescu nu accepta, in viata morala si in actiunea intelectuala, jumatatile de masura. De aceea articolele lui dau la lectura un sentiment confortabil de adevar si de autoritate. Omul care scrie stie ce spune si nu ezita sa-si formuleze intr-un stil de maxima autoritate chiar si ambiguitatile, sovaielile sale. intalnim o formula morala interesanta intr-o insemnare din 1868 reluata in 1880: "sunt oameni cu consecinte; a fi in relatie cu ei e bine sau este rau, dar niciodata indiferent". "Oameni cu consecinte" " adica oameni capabili sa primeasca sau sa respinga o idee, naturi receptive sau, mai bine zis, naturi reactive, oameni de dialog, chiar daca dialogul poate duce in cele din urma la divort. Maiorescu ii prefera, opunandu-i naturilor inerte, blocate in neputinta de a comunica si, in cele din urma, in neputinta de a accepta ca si Celalalt poate avea dreptate. Este inutil sa incerci sa-i convingi de ceva, ei sunt oamenii "ideilor primite" si taria lor de caracter, de care fac atata caz, reprezinta, in fapt, incapacitatea funciara de a se resemna in fata adevarului. Maiorescu intruieste aceasta primejdie si, de regula, ii ocoleste. Cauta dialogul cu oamenii cu consecinte. t O nota mai putin ambigua este aceea despre fidelitate. Morlistulo, acuzat de imoralitate, accepta ideea de fidelitate si o traduce in sensul statorniciei ("bine, adica aproximativ statornicie"). Se grabeste insa sa desparta fidelitatea de exclusivitate, o notiune care, in mod clar, nu-i place. In "Insemnari zilnice" dam peste aceasta interogatie: "Dar ce asta (fidelitatea, statornicia) sa insemneze exclusivitate?" intrebare mai degraba retorica, nedumerire cu oarecare talc pentru ca moralistul nu aduce alte preciziuni. Statornicie, fidelitate, exclusivitate in ce domeniu: existential, intelectual, moral? Propozitia pare a fi deliberat imprecisa. Fiind vorba de fidelitate si de statornicie, gandul merge spre zona sentimentala. Aici Maiorescu are suficiente motive sa respinga exclusivismul si sa aproximeze statornicia. Biografia lui sentimentala ilustreaza bine aceste raporturi complicate. Maiorescu n-a fost, in relatiile cu femeile, o usa de biserica, n-a fost nici un tiran si nici un individ usuratic, idealul lui sentimental este complex si, in acelasi timp, relativ. G. Calinescu vedea in el "un terian ardelean", un mic despot putin luminat la acest capitol, in sensul ca nu considera femeia capabila sa primeasca marile concepte si sa se ridice, astfel, la metafizica. Nu sunt sigur ca G. Calinescu are dreptate. Maiorescu imi pare un spirit cu un anumit grad de sensibilitate si chiar de vulnerabilitate interioara. Terorizat de gelozia Clarei (geolozie, altfel, indreptatita), el se gandeste sa fuga sau, cum am precizat deja, sa se sinucida. Anette, "minunea alba", care o inlocuieste pe teutona Clara, este si mai geloasa: ii urmareste cu maxima vigilenta miscarile si-i calculeaza timpul pe care-l face de pe Strada Mercur, unde locuiesc, pana la Universitate si inapoi. Vazand aceste exemple, putem sa-i dam dreptate moralistului Maiorescu: "Fidelitate - bine, adica aproximativ statornicie. Dar de ce asta sa insemneze exclusivitate?" Exclusivitatea nu intra in dictionarul afectiv al criticului autoritar.