Eugen SIMION 

Ar trebui sa vorbesc, azi, despre Academia Romana, care tocmai a implinit 140 de ani, si de reactia presei daco-romane fata de acest eveniment. Adica imensa operatiune de "matracaj" publicistic la care am fost supus in ultimele sase luni de zile, cu precadere in ultimele zile. In Aula Academiai Romane, luni, 3 aprilie, a.c., toata conducerea Institutului Frantei in frunte cu Gabriel de Broglie (Cancelariul Institutului) si H�l�ne Carr�re-d'Encausse - secretar perpetuu al Academiei Franceze - discutau despre relatiile dintre fondul spiritual european comun si despre Romania si Franta, iar intr-un cotidian central Academia Romana era tratata drept "o impostura" sinistra. A doua zi (4 aprilie), 40 de Presedinti si alti reprezentanti ai Academiilor europene omagiau, impreuna cu presedintele actual al Romaniei si cei doi presedinti care l-au precedat, inaltul for de cultura si stiinta, in timp ce, in cateva gazete bucurestene, batrana doamna era obiect de nemiloasa zeflemea. Altele salutau cu bucurie ca cineva, un deputat, a cerut in chip expres sa intre Curtea de Conturi si Jandarmeria romana in Academie pentru a vedea de, nu cumva, se intampla acolo mari nereguli. Nu-l cunosc pe domnul deputat care, instigat, probabil, de cineva, are o opinie asa de rea despre Academia Romana, dar as vrea sa-l rog sa nu atace cu atata vehementa o institutie romaneasca pe care, in mod vadit, n-o cunoaste deloc. Sa n-o atace si sa nu puna organele de represiune pe urmele noastre inainte de a sti ca Academia Romana nu-i o intreprindere comerciala si ca membrii Academiei Romane nu pot fi niste infractori de drept comun, cum crede dumnealui... Promiteam, la inceput, sa evadez azi din actualitatea incendiara si, iata, incercand sa explic evaziunea mea, n-am facut decat sa ma afund si mai mult in ea. In retorica, aceasta figura se cheama "preteretiune". Tradusa in termeni mai simpli, "preteretiunea" inseamna! vorbesc ca sa comunic faptul ca nu vreau sa spun nimic, scriu ca sa detest scrisul si ca in viata mea n-am scris si nu voi scrie nimic... Pentru a scapa de perversiunile retoricii, ma intorc la Maiorescu, un subiect complet inactual in lumea de azi. O lume in care pasiunile dau in clocot si adevarul are picioarele frante. Ce ne spune tanarul moralist de la "Junimea" pe care tocmai l-am publicat in colectia de "Opere fundamentale"? In 1859, cand avea, care va sa zica, doar 19 ani, zice ca "este insa o stiinta cu totul deosebita in insemnatatea ei: sa stii ceea ce nu stii". Nu-i o cugetare originala, ea vine de departe, de la greci, tanarul Maiorescu o noteaza pentru a o tine minte si a o urma. Cu un an mai inainte (1858) zice ca este mai bine sa nazuiesti ceva, chiar daca nu ajungi sa realizezi ceea ce nazuiesti sa faci, decat sa te resemnezi cu ideea ca "oamenii sunt ticalosi" si indreptarea morala nu-i posibila. O idee sanatoasa pe care Maiorescu a introdus-o in codul lui de existenta. A fost un creator, un om de actiune, un om, putem spune, de succes, un invingator, chiar daca n-a fost scutit de lovituri dure si de crize morale. A voit intr-un rand sa se sinucida sau sa emigreze in America pentru a scapa de dramele sentimentale in care intrase, dar n-a plecat si nici nu si-a pus capat zilelor. A depasit criza si a luat-o de la capat: stia ce trebuie sa stie si, mai important, sita ce trebuie sa faca... Spirit puternic, caracter rectiliniu, olimpianismul lui este, cum a observat E. Lovinescu, opera inteligentei si vointei sale morale. Ce mai stie tanarul Maiorescu? Stie, de pilda, ca "este cat se poate de lesne sa indatorezi pe cineva la recunostinta, dar foarte greu sa-l indatorezi astfel incat sa se bucure ca e recunascator". Noteaza aceasta reflectie, intr-un stil cam impleticit, intr-o epistola din octombrie 1859. Va reveni in dese randuri asupra ideii de recunostinta, zicand mai clar ca recunostinta este un sentiment impovarator si ca, de regula, nici un bine pe care il faci nu ramane nepedepsit. Teme-te, asa dar, dupa ce faci cuiva un bine. Se va grabi sa-ti faca o porcarie, sa te loveasca, la nevoie sa te lichideze... Ma tem ca este ceva adevarat in aceasta cugetare. Sentimentul recunostintei este insuportabil, mai ales in mediile intelectuale. In cartile de confesiune pe care le-am citit, am constatat ca toti memorialistii, diarisii se plang mereu de tradarea celor care ar trebui sa le fie recunoscatori. Sa fie adevarat? Fiecare are o experienta in acest sens, o experienta, vreau sa spun, rea, dezamagitoare, dar este inutil sa incerce sa indrepte in cursul vietii lui moravurile proaste. Maiorescu pricepe acest lucru la 19 ani si decide ca e bine sa-i iei pe oameni asa cum sunt. Sa nu te astepti, adica, la recunostinta si, in relatiile cu ceilalti, sa fii totdeauna calm si circumspect. Problema este daca reusesti sa fii. Insemnarile zilnice arata ca nici el nu era mereu calm, dar stie sa-si ingroape nelinistile si pasiunile in caietele secrete. Cand iese in lume, Maiorescu este, intr-adevar, stapan pe el, autoritar si, la nevoie, stie sa foloseasca ironia rece.