Iulia POPOVICI 

Chestiunea gestionarii mostenirii ideologice a comunismului a reintrat, de asta data, mult mai abrupt si radical in viata noastra cam acum o saptamana, atingandu-si apogeul in discursul presedintelui Basescu, despre cam cum sa facem sa alegem bucata de comunism pe care s-o condamnam. Presedintele stia probabil prea bine ca ceea ce-i lipseste societatii romanesti nu sunt tratatele teoretice de istoria si "Weltanschauung"-ul comunismului, ci dorinta onesta de-a o rupe cu trecutul. Discursul sau n-a avut un ecou rabufnitor tocmai pentru ca noi cu totii o ducem foarte bine cu memoria comunismului in spate, comunismul, cel mai bun banc in doua milenii de rezistenta in colt de Europa. De putin timp, incepe sa se structureze in spatiul romanesc un discurs teatral al comunismului. Un discurs a carui idee centrala ar fi ca acei 50 de ani de comunism au fost un foarte hazos banc de Radio Erevan. Lucru care n-ar fi o noutate: ungurii au avut Revolutia din '56, cehii au avut Primavara de la Praga, polonezii au avut Solidaritatea, rusii (si nu numai ei) au avut literatura samizdatului, romanii au avut cea mai prolifica si valoroasa literatura de bancuri din Estul Europei. Cate un volum de bancuri pentru tezele de la Mangalia si altul pentru reprimarea revoltei minerilor, pentru rationalizarea alimentelor si restrictionarea gazelor, pentru circulatia "par-impar" de sfarsit de saptamana si Cantarea Romaniei. Am practicat "rezistenta prin soparle" si, pentru ca in acest sistem absurd unii au facut puscarie din cauza unei singure glume, ne-am imaginat ca bancurile sunt o manifestare a opozitiei. Acum, cand socotelile cu trecutul nu ni le-am incheiat, iar din amvonul Parlamentului ne vorbesc aceleasi glasuri pe care altadata le auzeam gafaind in receptorul mort, comunismul rasare pe scenele patriei sub chipul acelorasi bancuri, pe care acum nimeni nu mai trebuie sa le spuna prin cotloane. Nu e vorba ca pe nimeni nu mai intereseaza azi comunismul. Rolul teatrului e sa puna in discutie teme sensibile ale societatii la un moment dat - iar istoria recenta e o astfel de tema. Minimalizarea - pana la stadiul de anecdota - a unei experiente dictatoriale traumatizante tine de un reflex de negare si de un complex de vinovatie. Comunistii, de la Dej si Ceausescu la cel din urma securist sau informator, erau niste idioti, si cu idiotii nu merita sa-ti bati capul; oricum, intr-o confruntare, cel mai destept cedeaza, iar noi eram mai destepti. Legitimat, "de facto", prin lipsa de reactie a celor mai multi dintre cetatenii Romaniei, regimul totalitar e delegitimat, in procesul de rememorare a lui, prin aruncarea in derizoriu. Intr-un spectacol precum "Comedie rosie", de la Teatrul National din Bucuresti, batranul ilegalist ajuns la suta de ani e, una peste alta, un personaj pozitiv. Imaginati-vi-l pe Lucretiu Patrascanu supravietuindu-i lui Gheorghiu-Dej si povestindu-le unor securisti cu cas la gura despre adevaratul fondator al Partidului. Nu pare un tampit (desi e un pic gaga), pare un om care a crezut. La fel cum au crezut si Paul Cornea, si Radu Cosasu, de pilda (culturala). Acolo e, de fapt, povestea adevarata (una dintre ele), pe care-o facem cu totii pierduta prin meandrele concretului satiric: in ce au crezut acesti oameni si de ce-au gresit? Cum s-a putut ca un regim in care niste oameni crezusera si apoi incetasera sa mai creada a manipulat milioane de oameni timp de decenii? Dar nu, eroul din "Comedie rosie" e doar un mosulet simpatic caruia noua generatie de imbecili ii dau un atac de cord. Presedintele Basescu propune o metoda dadaista de condamnare a comunismului: sa punem eventual, intr-o palarie, 50 de biletele cu fiecare an de totalitarism si sa tragem cateva, ale caror date sa fie, asadar, anatemizate de noul regim, democratic. Pentru ca nu ne putem strica dintr-odata si cu totul relatiile cu China sau Republica Moldova. Si stim prea bine ca in cautarea responsabilitatii nu umbla nimeni, iar din bancul in care nici unul nu se simte actor, ci doar spectator nu prea vad cine-ar vrea sa iasa. Un banc al complicitatilor. O paranteza: Singurul care le-a recunoscut, in plina aniversare fericita a "primei televiziuni din viata ta" (TVR la 50 de ani), a fost, la Gala Uniter, Catalin Stefanescu. Nu cred ca cineva va vedea, in viitorii 50 de ani, cenusa-n capul unei televiziuni minunate si, periodic, complice (caci nu tubul catodic ne arunca direct in fata aplauzele plenarelor). Spectacolul de la National trebuie vazut, si la fel "O zi din viata lui Nicolae Ceausescu", de la Teatrul Mic. Si nu atat vazute, cat auzite. Sa ne punem, din cand in cand, cu totii la patefon discurile de aur cu "Partidul, Ceausescu, Romania", cu "Traiasca Romania" sau "Eroi au fost, eroi sunt inca", sa rasune cartierele de blocuri, si veti vedea ca n-a fost banc, comunismul chiar a existat.