Octavian HOANDRA 

Doua mari nesanse au facut ca Romania de dupa 1989 sa arate pana in momentul actual ca un spectru marcat de tarele comunismului. Mai intai a fost cea a existentei acestui "domn batran", Ion Iliescu, care, in afara de multele fapte reprobabile (de la "revolutie" si pana la mineriade) care i se pot reprosa, este in primul rand vinovat fata de poporul sau, de a fi "nascut" politicieni precum Vasile Vacaru, Oliviu Gherman, Adrian Nastase, Theodor Melescanu, Traian Basescu, Theodor Stolojan, Petre Roman, si alti atatia, care, de-a lungul acestor ani au ramas cantonati la PDSR - PSD, sau au plecat otravind alte partide. A doua mare nesansa a acestui popor a fost aceea ca "marii democrati" ai "tinerei societati civile" de dupa asa-zisa revolutie din Decembrie, nu au fost altii decat aceiasi celebri intelectuali-scriitori-artisti care nu au avut niciodata curajul de a-si asuma vreun gest, fie el cat de mic, care sa semene cu ceea ce celelalte tari ale lagarului comunist Est-European numeau disidenta. Si intr-un caz si in celalalt, "generatia de care avem nevoie" nu este ceea ce are, in acest moment, nevoie Romania. Daca ne referim la politicieni, la generatia de dupa cei adusi in politica de tragicul personaj numit mai sus, a fost una care seamana foarte mult cu ceea ce literatura de specialitate numeste "activist al Partidului Comunist", sau "aparatcik". Desi au invatat sa se deghizeze in costume de marca, sa fumeze havane si sa comande specialitati de bucatarie si sampanii binecunoscute, reflexele lor sunt aceleasi. Fara sa vrea, poate, politicienii inceputurilor democratiei schioape din Romania au creat un model. Un model otravit, care a prins si a adus pe scena politica o generatie care seamana perfect cu sinistrii inaintasi. Daca aruncam o privire la intelectualitatea si scriitorimea "oprimata" de dinainte de '89, vom vedea ca, in fapt, acestia nici nu prea aveau de ce sa devina disidenti. Citind remarcabilul "Jurnal" al Monicai Lovinescu, putem constata ca majoritatea "oprimatilor" beneficiau de burse, pasapoarte, libertate de circulatie s.a.m.d. Ba chiar, cu infinit curaj, o rugau pe aceasta sa nu le pomeneasca numele "pe post"... Pe plan local, lupta lor era doar cu "pilele" si relatiile, pe care le puteau sau nu activa, ca sa fie angajati, sau sa prinda vreo stipendie la cate o revista culturala, fapt care s-a perpetuat nesmintit pana azi. Majoritatea acestor domni care luptau cu greu impotriva regimului ceausist, band vartos pe la casele de creatie, sau siderand poetic admiratoare pe la intalniri cu cititorii in biblioteci si camine muncitoresti, au devenit peste noapte modele ale rezistentei intelectuale, "prin cultura". Apoi, ca Fat-Frumos, nu a trebuit decat sa se dea de trei ori peste cap, ca sa devina "corifei ai societatii civile", angrenand in jurul lor o alta generatie. Mai tinerii pe care i-au cucerit nu atat parin modelul lor de comportament, ci mai mult prin talentul de scriitori, ale caror carti sunt, fara nici o indoiala valoroase. Aici, in acest balon de sapun si-au gasit sensul existentei tot felul de "specialisti", "analisti", sociologi, facatori de sondaje, jurnalisti imberbi, directori de programe ale unor ONG-uri cu nume bombastico-academice, plini de aere si de discursuri savante, care nu au alt rost, decat acela de a "parea" ca spun ceva important. Incercand sa semene cu mai varstnicele lor modele, dar fara a beneficia de talentul acestora, tanara societate civila se chinuie sa vorbeasca alambicat, sa dea citate (de obicei din politologi americani) care nu-i fac neaparat suspecti de cultura, intr-un cuvant "sa para" seriosi. Sa fie luati in serios de "patronii" lor intelectuali, de vecini, politicieni si eventual de "gagici". Dar, intocmai ca si cei din care se revendica, din pacate nu se pot abtine de a nu trece, din punct de vedere politic, de o parte a baricadei. Iar pentru ca in Romania nu da bine ca intelectual, sa fii de stanga, intocmai ca si modelele lor, majoritatea se pozitioneaza, impartiali ca tot romanul, de partea portocalie. Nu e cine stie ce, dar astfel de cazuri, daca nu ar fi tragice, ar putea fi extrem de comice. Ca acela al unui analist portocaliu, care, saptamana trecuta, nici mai mult nici mai putin, se ruga in genunchii limbajului scris, cu jale, de d-l Traian Basescu sa faca bine si sa condamne comunismul. Spre deosebire de pensionarii civismului romanesc, care au condamnat public comunismul doar dupa caderea lui Ceausescu, idolul lor politic, d-l Traian Basescu, (asemeni lui Emil Constantinescu, care spre rusinea lui s-a facut cu nesimtire ca a uitat "punctul 8 de la Timisoara") se codeste sa faca acest gest de mare incarcatura simbolica. Poate ar fi nevoie ca toata societatea civila portocalie sa ingenuncheze cu lumanari in maini, in fata palatului Cotroceni, asa cum se facea in 1989, ca aceasta minune sa se intample...