Adrian SEVERIN 

In constructia unui stat viabil, geografia este mai importanta decat istoria. Mai ales in perioada in care natiunile imperiale (Franta si Anglia) se luptau cu imperiile multinationale (habsburgic, tarist si otoman), chipurile, pentru dreptul la existenta al viitoarelor state nationale, teritoriul era esential. O bucata de teritoriu in plus insemna mai multe bogatii naturale, mai multi soldati, o piata mai mare si o granita mai sigura in spatele careia statul se putea apara mai bine dar si influenta comportamentul vecinilor. Chiar si in timpurile globalizarii, cand granitele se spiritualizeaza, iar armele principale care permit dominatia lumii sunt banul si informatia, teritoriul isi pastreaza importanta strategica. Statele-natiune ca entitati teritoriale coerente s-au constituit pe principiul nationalitatilor: teritoriul apartine grupului etnic majoritar care il locuieste. Acest grup (poporul) are dreptul sa se autodetermine dand nastere unui stat suveran si independent, subiect de drept international si parte in sistemul mondial al echilibrului de putere. Desfacerea tesutului multicultural sau uniformizarea culturala a melanjului etnic care au precedat statul-natiune, in comunitati monoculturale traind compact pe teritorii bine conturate si apte a fi suportul unui stat functional, s-au dovedit imposibile. Asa a aparut "problema minoritatilor nationale". Din chiar ceasul aparitiei lor, statele-natiune au fost multi-etnice. Trebuia oare sa li se recunoasca minoritatilor etnice drepturi specifice, deosebite de drepturile de care se bucurau cetatenii persoane fizice? Erau minoritatile parte la contractul national care dusese la autodeterminare sau doar tolerati ai majoritatii? Cum se putea stabili si asigura ca membrii minoritatilor vor fi loiali statului de cetatenie, iar nu unui alt stat care, urmarindu-si propriile interese geo-politice, s-ar fi putut erija in protectorul lor? Dreptul la identitate al minoritatii, precum si la egalitatea acesteia cu majoritatea sunt dincolo de orice indoiala. Ca minoritatile sunt elemente constitutive ale statului de cetatenie, iar nu ale unui alt stat este, de asemenea, admis. Ce se intampla, insa, cu teritoriul? Marea sfidare ramane cum sa se evite ca drepturile minoritatilor sa fie transformate in mijloace pentru atingerea unor obiective geo-politice. Nevoia de securitate teritoriala a statelor a condus atat la aparitia unor pseudo-modele privind drepturile minoritatilor, cat si la nefericita implicare a acestora in controverse geo-politice. In Golful Botnic, arhipelagul Auland, locuit in cea mai mare parte de suedezi, a fost lasat Finlandei in schimbul demilitarizarii teritoriului respectiv si al conservarii compozitiei sale etnice cu pretul limitarii drastice a liberei circulatii a persoanelor si capitalurilor. Spre a mentine o atare forma de autonomie teritoriala pe criterii etnice, Finlanda a trebuit sa semneze cu UE o intelegere separata franand integrarea europeana a insulelor Auland. (Sa fie asta si dorinta secuilor?) Tirolul de Sud reprezinta un intrand locuit de germanofoni in nordul Italiei. Daca acest teritoriu ar fi fost lasat Austriei, Italia ar fi avut o frontiera greu de aparat. Tirolul de Sud a revenit, deci, Italiei - din ratiuni geo-strategice, iar nu pe principiul nationalitatilor - in schimbul acordarii unei largi autonomii administrative majoritatii germane de acolo, devenita minoritate. In relatiile germano-daneze, drepturile minoritatilor au facut obiectul unui adevarat troc geo-politic. Pentru ca nici unul din statele implicate sa nu uzeze de minoritatile de pe teritoriul vecinului, s-a stabilit ca drepturile identitare se acorda pe principiul reciprocitatii. Fiecare stat va cere celuilalt respectarea unor standarde cu atat mai joase cu cat stie ca si el va trebui sa le atinga. Regatul Spaniei este rezultatul unui proiect politic constand in unirea mai multor formatiuni statale aparute in evul mediu. Cand catalanii cer autonomie nu se gandesc la o anumita etnie mai mult decat oltenii care ar cere autonomia Banatului Craiovei in cadrul Romaniei. Toate aceste "modele" sunt dezlegari la sarade geo-politice, iar nu la "problema minoritatilor". Ele au fost valabile in epoca conceperii lor si intr-un context particular. Pe termen lung, comunitatile etno-culturale implicate apar mai degraba ca victime ale disputelor geo-politice care le-au determinat statutul. Constructia democratiei trans-nationale europene impreuna cu aplicarea descentralizarii si subsidiaritatii la nivelul statelor-natiune sunt raspunsul adecvat la problema minoritatilor, iar despartirea drepturilor culturale de teritoriu (recomandata de Consiliul Europei) este solutia pentru eliberarea minoritatilor din prizonieratul intereselor geo-politice.