Adrian Majuru este unul dintre istoricii polemici care nu crede, cel putin judecand dupa programul sau publicistic, in imaginea edulcorata si romantica a Bucurestiului de altadata. Cartea prin care s-a impus, in 2003, intitulata "Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta", aparuta la Editura Compania, este o combinatie eterogena care penduleaza intre reconstructia istorica aplicata si rafuiala demistificatoare cu propriul obiect: Bucurestiul. "Bucurestii mahalalelor" a fost descris drept o colectie de texte asezate unul langa altul, fara un program coerent. Scindarile de ton, de directie a demersului si chiar de materie, observa Mircea Iorgulescu, sunt prezente chiar in interiorul capitolelor disparate, iar aspectul este de arhipelag de insule invecinate, pur si simplu, dupa un criteriu fizic. Regula generala a cartii e, intr-o formulare inspirata, "coabitarea in dispersie". Acelasi lucru se poate spune si despre volumul "Bucurestiul subteran", subintitulat "Cersetorie, delincventa, vagabondaj" (Editura Paralela 45, 2005), pe coperta caruia numele lui Adrian Majuru figureaza in calitate de coordonator. In prefata, suntem anuntati ca acesta este primul titlu al unei serii mai ample, dedicate subteranului social, care va recupera "studii publicate sau inedite pentru ultimele doua sute de ani". Cartea se deschide printr-un fel de raport literaturizat despre maladiile sociale si cauzele lor in Bucurestiul anilor '20, semnat de jurnalistul M. Socaciu si intitulat, dupa moda comerciala a vremii, "Tainele capitalei". Dupa prabusirea imperiilor rus si austriac, Bucurestiul este invadat de "colonisti de ocazie, ramasi aici din timpul razboiului", iar lumea interlopa ia proportii. Cafenelele, dancing-urile, cabareturile si bordelurile devin scene ale spionajului si prostitutiei si capcane pentru bastinasii naivi, in special pentru cei tineri, care-si consuma prin spelunci banii si sanatatea. Aceasta este teza investigatiei, valoroasa ca document de epoca, insa extrem de maniheista si de iritanta, prin persepectiva rigid-moralizatoare, pentru un cititor modern (si nu numai!). "In marea opera de insanatosire pe care trebuie s-o intreprinda cei in drept, nu trebuie uitat varieteul acesta, adevarat local de perditie si de prostituare a gustului", scrie Socaciu despre localul "Salata", care apartinea unui imigrant turc. Interesanta este trecerea in revista a filmelor de senzatie, care aduc pe ecrane "toate romanele de senzualitate, toate crimele, ispravile apasilor si toate halucinatiile si fanteziile ridicule ale industriei americane de filme". Aceste productii "sunt prezentate zilnic drept lectii si educatie pentru populatia si tineretul nostru", iar solutia este simpla: interzicerea accesului elevilor si elevelor de scoala in sala de cinema si incurajarea filmelor de arta si a celor de educatie sexuala. Urmeaza un studiu publicat in 1937 de doctorul Nicolae Minovici, caruia ii este dedicat intregul volum, si de J. Stanesco si B. Brenner. Doua sunt elementele de forta ale acestui text: prezentarea programului de Asistenta Sociala prin Munca, derulat de profesorul Minovici, si tratarea vagabondajului drept o manifestare patologica, fie a vietii individuale, fie a celei colective. Aceasta perspectiva, insotita de o cercetare metodica si de o clasificare a fenomenului in functie de cauze (individuale, ocazionale, exterioare, sociale etc.), duce la o reevaluare a legislatiei privind vagabondajul si la stabilirea unui set de masuri, curative si preventive, care includ educatia sociala, igiena profilactica si, in special, igiena mentala si sociala. Obisnuit cu plasarea cersetorilor si a delincventilor in aceeasi oala si cu deplangerea saraciei care i-a aruncat pe strazi, insotita de o ridicare neputincioasa din umeri, cititorul de astazi va fi, cu siguranta, debusolat de concluziile studiului si de simplitatea masurilor propuse de dr. Minovici. Cartea mai contine rezumatele a doua teze de doctorat din 1949, una cu tema "Tatuajul in medicina legala", semnat de dr. Zenovia Elefterescu, si cealalta axata pe problema vagabondajului, semnata de dr. Ana Haulica. Ambele lucrari repeta, in mare, informatii din studiul lui Nicolae Minovici. "Regulamentul pentru asistenta publica a municipiului Bucuresti" si un raport din 190, despre "Starea actuala a asistentei publice in capitala" completeaza sumarul cartii. Trebuie remarcate si ilustratiile tematice, care provin din arhivele Institutului National de Medicina Legala "dr. Mina Minovici" si ale Muzeului Municipiului Bucuresti. Desi deosebirea dintre "Bucurestii mahalalelor" si "Bucurestiul subteran" e una de fond, prima fiind o lucrare de autor, iar a doua o colectie de documente, Adrian Majuru ramane consecvent in stangacia cu care isi omogenizeaza materialele. Un aparat de note bine pus la punct si o armatura de studii introductive si de explicatii mai ample n-ar fi daunat impresiei de contact cu documentul brut pe care mizeaza cartea, insa efortul coordonatorului ar fi fost mai mare. Dincolo de aceste obiectii, Bucurestiul vazut de Majuru e preferabil, in multe privinte, celui din reconstituirile romantioase dedicate acestui subiect la moda.

Catalin STURZA