Iulia POPOVICI 

De ceva vreme se tot discuta, la modul excesiv critic, despre lipsa de profesionalism a jurnalistilor culturali care scriu despre domenii diferite ale culturii, fara o specializare precisa. Dar cei care provoaca genul acesta de comentarii par sa treaca uitarii o caracteristica generala a societatii romanesti - si anume "fenomenul Trahanache". Cand scria despre numeroasele "comitete si comitii" din care facea parte venerabilul, maestru in temporizarea lui "ai putintica rabdare", Caragiale descria, de fapt, universaliile unei practici romanesti - practica mafaldelor, a atribuirii de competente nelimitate unor profesionisti deveniti cunoscuti pentru performanta intr-un anumit domeniu, pusi apoi sa se pronunte in tot ce misca pe pamantul patriei. Tine oare de o "normalitate" a vietii publice ca aceeasi persoana (publica) sa decida si in privinta administrarii mediului editorial (la Asociatia Editorilor din Romania), si in cea a prezentei culturii romanesti in strainatate (la Institutul Cultural Roman), si in domeniul finantarii de proiecte culturale (la Fondul Cultural National), si in cel al condamnarii crimelor totalitare (la recent infiintatul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului)? Daca l-ati recunoscut, in descrierea de comitete si comitii de mai sus, pe reputatul scriitor si filozof Gabriel Liiceanu, asta e o simpla coincidenta; ar putea fi si altii, din lista extrem de scurta a omniprezentelor decizionale din Romania mai mult sau mai putin culturala, iar la insiruirea institutionala de mai sus s-ar mai putea adauga unele (CNSAS, consiliul de administratie al TVR etc.). Faptul (chiar unic) de a fi un intelectual recunoscut legitimeaza de extrem de multe ori selectia in pozitii cu greutate, ducand la subdiviziunea celulara a aceleiasi linii de gandire in arii fara legatura una cu alta. Si nu se intampla asta numai cu oameni de cultura pusi sa discute crimele comunismului dupa ce (si desi) au convietuit foarte bine cu ele, ba chiar au aderat, ante-decembrist, la retorica non-implicarii sociale. Se intampla si ca un respectabil jurnalist politic cu vocatie profetica sa ajunga comentator de film, motiv pentru care are toata indreptatirea sa opreasca scena finala a unui film pentru a anunta: "Asta e ceea ce numesc eu un happy-end fericit." Interventiile lui Cristian Tudor Popescu sunt inregistrate si e foarte ingrijorator ca nu s-a gasit nimeni in acel studio sa-l atentioneze asupra enormului pleonasm. Si nu s-a gasit nimeni, din cauza ca nimeni, in lumea lui Trahanache, nu s-ar incumeta sa-i conteste lui Cristian Tudor Popescu competenta in materie filmica, inclusiv la nivel de vocabular. "Vinde" CTP productiile de arta de la acel post TV? E oare cineva atat de convins ca publicul directorului de la "Gandul" si cel al lui "Alice nu mai locuieste aici" e acelasi, incat prezenta lor pe post e indisolubil legata? Sau e, ca si in cazul nominalizarii acelorasi oameni in toate comitetele, o lipsa intristatoare de imaginatie? La fel cum faptul ca apare zilnic la televizor, macar la rubrica sportiva, l-a adus pe Gigi Becali in postura hilara de al doilea "cel mai bun" (deci competent) om de afaceri din Romania in celebra ancheta de la Realitatea TV, conjunctura ca s-a auzit de ei si par dincolo de orice banuiala aduce inventarul precis si limitat de persoane publice in gentila pozitie de ubicuitate si competenta generalizata. O sa-mi spuneti ca acesti oameni extrem de capabili fac politica culturala, una si aceeasi, pe diverse paliere de organizare. Dar daca economistul Nicolaescu, care se pricepe la administratie, o tot da in bara la Sanatate in materie de reforma administrativa, de ce suntem cu totii atat de siguri ca mafaldele cultural-sociale se adapteaza la orice situatie? Nu e cam prea mult pentru o singura persoana sa populeze cote atat de masive ale spatiului public, de la carti la politici de finantari in arta si de la evenimentele politice ale saptamanii la istoria filmului? Sau dau in bobi, ca orice mafalda care se respecta, ca sa vada pe ce drum trebuie indreptata lumea romaneasca?