Pretuit pentru intreaga opera, iubit de studentii pe care i-a format generatii de-a randul, intelectual a carui generozitate carturareasca este un fel de amprenta a vietii culturale de astazi, dezagreabil pentru unii (probabil foarte putini), care cred ca numitul comunism a nascut numai monstri cu minti bolnave, capete diforme si ochi rosii de ura, profesorul Ion Ianosi continua sa spere ca lumea este perfectibila, ca dialogul este esential in comunicarea umana, ca truismele care ne invadeaza existenta si autosuficienta sunt nocive in societatea actuala. Cine i-a citit cartile va vedea in scriitorul Ion Ianosi doua dintre cele mai rare atribute ale intelectualului roman: toleranta si adecvarea. Riguros si cu un puternic simt al valorii, martor a trei perioade distincte din istoria Romaniei, Ion Ianosi ramane prin cartile sale un calator credibil intr-o lume din ce in ce mai putin credibila. Ion Ianosi, cartile pe care le-ati scris sunt atat de multe, incat o enumerare fidela a lor, in acest spatiu, este aproape imposibila. Ca atare, o sa incerc pe sarite sa numesc o parte din ele: "Thomas Mann", 1965, (noua editie, mult imbogatita, "Thomas Mann. Tema cu variatiuni", 2002); "Dostoievski", 1968 (ed. II, 2000, ed. III, 2004); "Romanul unui oras", 1972 (noua varianta, ampla, "Sankt Petersburg. Romanul si romanele unui oras", 2004); "Alegerea lui Iona", 1974 (inclusa in "Izvoare biblice", 1994); "Poveste cu doi necunoscuti: Dostoievski si Tolstoi", 1978 (ed. II, 2000, ed. III, 2004); "Hegel si arta", 1980, (ed. II, revazuta si intregita, 2005); "Tolstoi", 1991, (ed. II, 1998, ed. III, 2005); "Varstele omului", 1998; "Prejudecati si judecati", 2002; "Karl Marx in 1234 fragmente, alese si adnotate de Ion Ianosi", 2004; "Studii de filozofia artei", 2005. Opera unui carturar european. Ati enumerat, cu precadere, monografiile consacrate autorilor rusi sau germani si cateva eseuri culturale. Le-as adauga, fara titluri exacte: trei carti de memorialistica (1980, 1989, 1995); doua volume despre relatia "ne-artei cu arta" (1982, 1985); o trilogie despre sublim (1983, 1984, 1987); o istorie a filozofiei romanesti, in doua editii, ultima mult imbogatita (1986, 1996); o monografie a operei lui Constantin Noica (1998). Eseist, prozator, teoretician, autor de monografii, memorialist, traducator, specialist in filozofia si literatura rusa, profesor de filozofie si estetica la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti, membru de onoare al Academiei Romane, ati studiat filozofia la Petersburg (pe atunci Leningrad), sustinand tot acolo si doctoratul. Ati facut mai tarziu in scris, din acest oras, dramatic si complex, un personaj fascinant, cu aura, cu destin, celebrandu-l. De cate ori l-ati revazut dupa 1955, cand reveneati in tara? Am tot revisat, si la modul propriu, Leningradul, cum se numea pe atunci orasul. Am avut sansa sa-l vizitez in cateva randuri, de regula fugitiv, in vacante universitare. O exceptie notabila: in vara anului 1970 am stat doua luni, pe speze proprii (am dat aici bani romanesti unui rus, un apropiat de-al sau mi-a oferit acolo echivalentul in ruble, un schimb nelegal, se intelege). Cu acel prilej m-am si documentat, la "Casa Puskin", Institutul de literatura al Academiei, pentru cartea pe care o proiectam. Am scris-o pe baza celor 12 caiete burdusite cu insemnari (le mai am), plus amintiri si "cartografierea" urbei in nesfarsite plimbari, inca din studentie, dar cu acel prilej reluate sistematic, in fiecare dupa amiaza, pana seara tarziu. V-as putea fi un bun ghid turistic, al centrului istoric si chiar al unor cartiere marginase sau al salbei de resedinte nobiliare din jurul splendidei asezari. O, de cand visez sa ajung acolo! Din pacate, in prezent n-avem cum sa concuram puhoiul vizitatorilor occidentali cu dare de mana, preturile au ajuns exorbitante in Rusia, in centrele ei de mare interes cultural. S-a spus despre dumneavoastra ca sunteti un: "Generos tolerant al interpretarii". Va recunoasteti in aceasta apreciere? Eu ma consider un istoric al mentalitatilor. Imi place sa ma supun obiectului, mai ales daca este unul coplesitor. Identific, pe cat pot, epoca, opera, problema in cauza, straturile si meandrele fiecareia. Incerc sa elimin locurile comun fixate dinainte. Atras de secolele XIX-XX, indeosebi de perioada dintre 1850 si 1950, de aceasta suta de ani saturata de conflicte si partizanate, era hotarator sa nu substitui temei vizate optiunile personale. "Toleranta" deriva firesc din adecvare. Pretul e asumarea uceniciei. La noi, bantuie cultul propriei dimensiuni exceptionale. Daca te tot cultivi ca "ales", nu mai dialoghezi. Or, interpretarea ramane o forma a dialogului, in care tu iti asumi postura de partener implicit. Te preocupa reprezentantii "elitei", fara sa fii tu insuti dominat de o "constiinta elitara". Te lasi vrajit de altii, nu de tine insuti. Are si lucrul acesta farmecul sau. S-a mai spus, de asemenea, ca sunteti un "prieten de nadejde" lucru rar si delicat in breasla noastra. Ce mai inseamna prietenia in acest secol? "Numai boul e consecvent", e o formula uzitata in unele limbi. Schimbarile sunt necesare si firesti; ramane insa in cadrul lor si un coeficient invariabil. Fidelitatea de sine se conjuga bine cu fidelitatea fata de altii; inclusiv fata de prieteni. Necazul e ca varsta a treia (sau a patra) ar avea nevoie de sporul prietenilor - dar ei se tot imputineaza; si poate nu numai din cauze naturale. Inainte de ultima cenzura a istoriei care ne-a marcat (generatia mea a trait cateva asemenea fracturarii), aproape toti cei pe care i-am cunoscut au avut prieteni "de nadejde". Tocmai pentru ca eram izolati, resimteam nevoia comunicarii, setea comuniunii. Necazurile globale le compensa o solidaritate locala: fie in breasla, fie intr-un grup de "amici" (cuvant ajuns peiorativ), chiar daca unul restrans. Fiecare aveam apropiati si in afara familiei, familialul si familiarul se conjugau bine. E drept ca aveam sa descoperim printre apropiati, eventual retroactiv, si cate un neprieten. De o vreme am putea sa avem fara nici un risc prieteni statornici. Dar mai fiecare cunoscut "isi cultiva propria gradina", intru beneficii reale ori simbolice. Paradoxul? Interesul dezinteresat hranise atatea prietenii cate au fost de durata. Acum interesele dezinhibate nu prea mai lasa spatiu liber altor preocupari. Sau sa fie vorba doar de sensibilitatea unuia care se impotriveste inerentei singuratati a batranetii? in orice caz, jinduiesc dupa prieteni, ii mai si agasez pe cei care mi-au ramas ori pe cei nou dobanditi. Dar cu unii din fostii studenti nu sunteti in legatura? Ma bucur daca un fost student ma frecventeaza. Se intampla acum destul de rar, de cand a trebuit sa ne mutam, din locuinta din centru, pe care am ocupat-o cu chirie intreaga viata adulta, la periferie (unde ma simt, de altfel, bine). Oricum, secolul abia inceput nu cred sa numere prietenia printre valorile sale de capetenie, macar pentru viitorul previzibil si in conditiile noastre reinnoite "de piata", marcate printr-o salbaticie deseori consemnata. Ca estetician si teoretician al culturii, ati comentat mari opere ale literaturii, mari filozofi, si totusi iubirea constanta sunt doua genii universale: Dostoievski si Tolstoi. Asa este, cei doi mi-au luminat intreaga maturitate, de cand am semnat comentariile la volumele 3-11 din seria romaneasca de "Opere" dostoievskiene si am scris monografia subintitulata "Tragedia subteranei"; de cand, in paralel, am pregatit cele doua volume masive din "Jurnalul" tolstoian, tradus de sotia mea, Janina Ianosi, continand doar o parte din originalul enorm, pe care am selectat-o, totusi, nu doar cu grija, ci si onest, fara a omite nici o implicatie importanta - cum ar fi cele de ordin religios sau politic, adverse socialismului (au fost cenzurate - nu de mine - doar putine fragmente din volumul al doilea); drept care, la reeditarea postdecembrista, suplimentarile au vizat detalii, ca si o prezentare mai cuprinzatoare a materialului. Pe langa amplul studiu introductiv la jurnal, tripticul meu de exeget s-a configurat in trepte: intai, cartea despre Dostoievski, apoi "Poveste cu doi necunoscuti", in sfarsit, "Romanul unei drame", consacrat lui Tolstoi. Eseul intermediar e "detectivistic", mergand pe urmele tainicei relatii dintre cei doi, care nu s-au intalnit niciodata, dar s-au urmarit mereu, vorba karamazoviana, "cu cutitul la brau": o enigma demna de o investigatie psihanalitica. Recompunerea vietii si a operei tolstoiene am incheiat-o exact pe 21 decembrie 1989 (fapt consemnat in "P.S."-ul la prima editie); cu ea mi-am atenuat nevroza din ultimii ani ceausisti. intreg acest segment al muncii mele s-a bucurat, cred, de o atentie ceva mai sustinuta din partea cititorilor. De altfel, scriitorul care a rezistat cu brio, in ochii publicului romanesc, confuziei rusofobe dintre cultura si politica a fost tocmai Dostoievski, inclusiv printre studentii mei recenti. Daca m-ati constrange sa disociez insa pana si bicefala "iubire constanta" la care va referiti, i-as acorda prioritatea sentimentala anume "leului", echivalentul literal pentru rusescul "lev". Pe acea insula pustie unde sa nu pot lua cu mine decat o singura carte, as supravietui cel mai bine cu "Razboi si pace". Astept ca gustul tinerilor de azi pentru Lev, fiul lui Nikolai, sa-l echivaleze pe cel pentru Feodor, fiul lui Mihail: ar fi semnalul unei relative echilibrari in fata dezechilibrelor vremii! Sunteti la o varsta cand puteti privi in urma momentele pacatoase morale-istorice prin care ati trecut sau pe cele pe care le-ati infruntat cu seninatate dedicandu-va scrisului. Ati avut multe frustrari? Ati luptat mult cu ele? Vreme de aproape trei patrimi din secolul nu de mult incheiat, am fost martorul - si subiectul - unei existente framantate sociale si individuale. Partea de generatie din care fac parte a trait multe frustrari specifice, dar a cautat, dupa puteri, sa le si gaseasca antidoturi si compensari. As evita cuvantul "lupta" in acest context. Aveti dreptate, e cam pretentios. Temperamental, nu sunt defel un belicos; mai degraba - un incapatanat. Imi plac doua indeletniciri, sa scriu carti si sa tin cursuri. Evident, au aparut piedici si in calea lor. Cum le-am trecut si cu ce pret, sunt interogatii pe care, la varsta mea, nu pot si nici nu vreau sa le ocolesc; iar raspunsul la ele il doresc cat mai putin edulcorat. Am o anumita disponibilitate pentru confruntarea de sine, transpusa, de altfel, in textele mele confesive. Sunt marturii, spun eu, credibile. Sper sa fi depus prin ele marturii credibile. E greu sa aleg dintre momentele grele pe "cel mai greu". Ele au debutat, intr-un mediu pana atunci lipsit de griji, in preajma si in timpul celui de al doilea razboi mondial. Au fost incercari existentiale, nu culturale. Ulterior, ele s-au amestecat nu o data. Un singur exemplu. La intoarcerea in vacanta, in vara anului 1952, toti bursierii din strainatate am fost "reverificati" (erau lunile de dupa asa-zisa "deviere de dreapta"). Dosarul meu "de cadre", cam incarcat, a dus la amanarea retrimiterii la studii; iar asta, imediat dupa casatoria cu Janina, si ea studenta la Leningrad. Pericolul dublu mi-a produs o angoasa teribila - nicidecum singura in epoca. Din fericire, pe parcurs rigorile s-au mai imblanzit, dupa un articol aparut la inceput de toamna in oficiosul "Scanteia" ("sa nu se exagereze": binecunoscut slogan duplicitar, pe atunci); si mi s-a inapoiat pasaportul cu infrigurare asteptat. Ce v-a invatat lungul comunism pe care l-ati traversat? Multe, inclusiv tentativa, mereu reluata - nu, nu de a relativiza, ci de a nuanta lucrurile, de a opera distinctii. "A privi inapoi cu manie" nu e de ajuns. Dupa opinia mea, ne solicita azi cel putin trei disocieri: intre tari, intre perioade, intre domenii. Ceea ce numim "comunism" n-a fost acelasi peste tot, nici pe tot parcursul, nici in toate privintele. Decat sa inghesuim totul si orice sub o umbrela, agatand mereu aceeasi eticheta, mai profitabil ar fi sa cantarim situatiile, momentele, cazurile. Filozofic vorbind, sa nu coboram deductiv, dintr-o trasatura de condei, ci sa urcam inductiv, pas cu pas si cu migala. E mai greu, dar mai avantajos. "Socialismul multilateral dezvoltat", de la noi, s-a numarat printre variantele cele mai dure si frustrante. Dar nici el nu a ramas neschimbat, de cand a fost proclamat astfel si pe parcursul antecedentelor; cu atat mai putin, in toate activitatile. Apoi, am fost nevoiti sa existam in acest context, daca nu voiam sa plecam - eu personal as fi putut, dar nu mi-a trecut niciodata asa ceva prin gand. Cu acomodari cu tot (minte cel care spune ca li s-a sustras integral), in acele conditii am trait si lucrat. N-a fost numai un "tunel", cum se spune, nici doar o "Siberie a spiritului" - Siberia propriu-zisa nu dusese, de altfel, nici ea lipsa de spirit, intre noi fie vorba. Te nasti ceva, undeva, existi si supravietuiesti in felul tau: important e si intamplatorul, ca si ceea ce reusesti sa faci din el. Regandirea trecutului nu este o datorie? Regandirea trecutului e una dintre obligatiile prezente ale celor de varsta mea - stiam asta inca dinainte si, pregnant, in zilele de la finele anului 1989. Am si incercat sa depun marturii in consecinta; daca voi mai avea ragazul necesar, voi persevera. Acea tentativa, de care vorbeam mai sus, nu trebuie sa sune a justificare - ea se vrea doar lucida. Ce diformitati va dor cel mai mult in Romania de astazi? Am fost toata viata un naiv, ca sa nu zic un fantast sau, mai putin elegant, un flet: in special, o prima data dupa razboi; iar in acel decembrie memorabil am recidivat. Asteptam, alaturi de multi altii, insanatosiri rapide. N-a fost sa fie, racilele ne impresoara zilele si ne exaspereaza noptile de insomnie. N-are rost sa le enumar, sunt la vedere in economie, in politica, in mentalitati. Acestea din urma ma preocupa cu deosebire, tin un curs despre ele, in perspectiva integrarii europene. Asupra lor preseaza o lunga mostenire, nu numai din a doua, ci si din prima jumatate a secolului al XX-lea, chiar si din veacul de dinainte. A dezbate "retardarile" e un obiectiv esential pentru istoricii ideilor, si nu numai pentru ei. Confruntarea lucida "in oglinda" ii revine inclusiv obstii, nu doar insului. Evident, la inima imi sta destinul culturii. Ea este din nou greu incercata, din nou, desi altfel, inclusiv - loc comun - prin cenzura economica in locul celei politice. Urmarile le stiti, le stim. Doua stramtorari recente le cunosc direct: in literatura si in filozofie. Ne aflam "in tranzitie", ni se spune consolator; trecatoare ne e insa si viata. Daca m-ati intreba, localizat, ce diformitate globala ma sacaie in principal, as numi egoismul, ca tara care a proliferat pretutindeni, explicabil pana la un punct, dar, in cele din urma, cancerigen si, pentru tesatura organismului uman, devastator. Ce tip de politician ati fi fost, admitand ca v-ati fi "jucat de-a politica"? Niciodata nu m-a tentat un asemenea joc. Sunt un animal public doar prin intermediul indeletnicirilor private, carturaresti. Sunt total imun in raport cu functiile, prezidiile, recompensele. Contemplu cu stupoare ravagiile provocate de rolurile decizionale, de setea implinita a puterii. sirului de dictatori politici i-au urmat cei ispititi, in sfera activitatii lor, de excese autoritare. Numai legea i-ar domoli, daca legislatia nu le-ar mai si oglindi ambitiile. Democratia poate fi, uneori, parelnica sau ciuntita. Sunt adeptul structurilor democratice, personal mi-ar ajunge si conditiile ei elementare, efectele ei minimale. Urez asemenea beneficii macar nepotilor mei. Care este prejudecata cea mai mare a acestui timp? Autosuficienta, personala si comunitara. "Cine sunt eu", "cine suntem noi", "cat ma nedreptateste el" "cat ne persecuta ei". E o atitudine prin excelenta comoda, te poti ridica singur in slavi, n-ai nevoie sa te confrunti, luciditatea iti este blocata. Chiar pe intelectuali cu trecere la public ii macina - nemarturisit ori mascat - suficienta de sine. In rest, as desparti cuvantul: pre-judecata e orice anticipeaza si inlocuieste judecata. Am detaliat aceasta substituire intr-o carte intreaga, chiar astfel intitulata: "Prejudecati si judecati". Ce inseamna a fi de stanga in cultura romana de azi? E pozitionarea cea mai incomoda, la noi. Onorabil e sa fii ,,de dreapta". E o reactie - pana la un punct justificata - fata de trecutul apropiat (in raport cu demagogia lui) si, totodata, prelungirea unor anterioare traditii dominatoare. Din motive istorice specifice, dreapta (onorabila sau extremista) si-a adjudecat, indelunga vreme, esichierul politic si ideologic, in buna masura chiar peisajul cultural. Apoi "stanga" a fost compromisa de un regim care s-a revendicat din ea, desi, din ce in ce mai fatis, a demonstrat contrariul: nationalism agresiv, etnocentrism ostil "alogenilor", traditionalism radical (desi selectiv si distrugand traditii valoroase). Printre insemnele unui "om de stanga" consider ca se numara, desigur, sensibilitatea acuta fata de saracie, inechitate, marginalizare sociala, nedreptatire: pe scurt, dorinta de a cultiva sanse egale, ca ideal nedezmintit, nu ca implinire egalitara automata. Un efort al meu - recunosc, utopic, fara sanse de reusita - a fost incercarea de a disocia stanga istorica, adica existenta de-a lungul intregii istorii (cu sau fara ideea "stangii", relativ tarzie), de malformatiile produse in numele ei, in special in secolul trecut. Ce se intampla cu Marx? Trebuie pur si simplu sters din memoria colectiva? Din cultura? In speta, m-am incapatanat sa demonstrez ca Marx nu poate fi aruncat pur si simplu in lada de gunoi a istoriei (precum un "caine mort", dupa model biblic), ca el a fost o personalitate marcanta din veacul al XIX-lea, care, cu toate erorile comise (in rand cu atatia ganditori de seama) nu poate fi linear facut raspunzator pentru ororile din secolul urmator. Ati scris de altfel cartea "Karl Marx in 1234 fragmente". Ultima oara, incercarea de acest fel s-a materializat in alcatuirea si adnotarea volumului "Karl Marx in 1234 fragmente". Pentru acordul de a o publica, in 2004, ii raman recunoscator Editurii Fundatiei Culturale Romane Ideea Europeana, Aurei Christi si lui Andrei Potlog, sora si frate care, si cu acest prilej, au demonstrat o imunitate salubra fata de - vorba anterioara - prejudecati. In schimb, cu exceptia unor impunsaturi rauvoitoare, cartea a fost trecuta sub tacere de confratii mei; si aceasta, cu toate ca miza ei n-a fost alta decat cunoasterea anterioara oricarui verdict. Pasamite, inca "nu-i momentul". Cand va fi? Idiosincrasia de la noi a fost inca o data infirmata in vara anului 2005, cand, in librariile pariziene, printre cartile din primul rand, mi-a sarit in ochi volumul masiv "Karl Marx ou l'esprit du monde" (Ed. Fayard) de Jacques Attali, economist si scriitor care n-a fost vreodata "marxist", dar care, descoperind tarziu scrierile lui Marx, a ramas fascinat de ele; si a scris respectiva biografie vie, documentata si interesanta, de peste 500 de pagini. Invocarea unei asemenea carti ar fi insa la fel de inutila, in ochii majoritatii covarsitoare a intelectualitatii noastre, ca si referirea la publicarea si republicarea permanenta a operei lui Marx in toate tarile occidentale sau la sirul de exegeti ai sai: Raymond Aron, Isaiah Berlin, Terrell Carver, G.A. Cohen, Jacques Derrida, Hal Draper, Terry Eagleton, Pierre Hauptmann, Michel Henry, Yvonne Kapp, John Maguire, David McLellan, Saul K. Padover, Fritz J. Raddatz, Jerome E. Seigel, Philippe Videlier, Immanuel Wallerstein, Francis Wheen, Jonathan Wolff, Allen Wood - iertati-ma pentru aceasta lista selectiva si care nu are in vedere atitudinea, ci doar interesul fata de Marx. Cum vedeti viitorul intelectual al Romaniei? Intrebare prea vasta si la care numai de-as fi profet as fi in stare sa raspund satisfacator. Ma limitez la cateva aproximari pe termen scurt. In "concertul" Uniunii Europene, daca va fi armonios si daca dirijorii nu-si vor impune vointa prea autoritar, fiecare "instrument" sau "voce" va trebui sa fie recunoscuta, identificata, relativ distinct. Asta implica, in situatia culturii: traditii, limba, profil spiritual, colorit psihologic. Fiecare trasatura cat de cat specifica va avea nevoie de o sustinere institutionala pe masura - "orchestrata" cu masura. Reversul va presupune asimilarea valorilor autentice din alte parti de continent si de lume, cernerea lor atenta de produse minore ori nocive. Disocierea - din nou disocierea! - e dificila de pe acum, in circuitele si presiunile informationale de data recenta. In cadrul acestor interactiuni sperate, propriile segmente intelectuale sunt redistribuite si modificate. Cele de care sunt personal atasat, literatura si filozofia, isi vad estompate rolurile, in beneficiul altor indeletniciri. Trec in avanscena disciplinele corelate cu economia, politica, dreptul, stiintele legate de informatica. Pentru a relua comparatia: instrumentele sunt rearanjate in cadrul "orchestrei". si va continua aceasta reasezare sau, daca vreti, bulversare. Nu e intelept doar s-o deplangem. Nu aveti diagnostice care sa ne panicheze. Putem stabili diagnostice, si cu tais critic, dar intr-un mod credibil, fara gesticulatii alarmiste. Invatamantul Universitar va fi competitiv? In invatamantul universitar, pe care-l cunosc in segmentul sau "umanist" o parte a acestuia din urma se simte stramtorat de competitia cu asteptarile dominatoare. Incearca adaptari, nu toate eficiente. Resituarea e in curs; si va persista. Daca as spune ca "viitorul intelectual" nu e nicaieri periclitat in ansamblu, ci doar isi cauta forme noi, ar fi un truism elementar. Sau sunt, din nou, prea optimist? Nu vreau sa cred lucrul asta. Se stie (ati publicat o carte "Hegel si arta", in doua editii) ca filozoful a cunoscut in amanunt istoria artei. El spune: "Artistul se gaseste deasupra formelor si a formatiilor consacrate, orice materie, orice subiect ii poate fi indiferent daca e potrivit pentru a fi tratat artistic". Puteti sa comentati aceasta fraza hegeliana? Hegel nu doar a aprofundat, ca putini pana la el, istoria artelor si a poeziei, cu deosebire antichitatea greaca si modernitatea timpurie, ci a si intuit directii de implinire ulterioara. Astfel, el a caracterizat romanul ca gen literar, inainte ca acesta sa-si fi dat intreaga stralucire. Chiar si formularile sale contestate, prea lesne contestabile, spre exemplu cele privitoare la "moartea artei", surprind iminenta altor prioritati, intr-un secol al XIX-lea aflat abia la inceputuri, care pe parcurs va acorda anume stiintei rolul de "concertmaistru" (tot in termenii comparatiei de mai inainte). Nici prin minte nu i-a trecut sa conteste indeobste viitorul artei, s-a indoit doar ca va fi reeditata o propriu-zisa "perioada artistica" - de anvergura epocilor patronate simbolic de catre Pericle si Octavian Augustus, Ludovic al XIV-lea si Elisabeta I; desi, e adevarat, mai si subaprecia explozia romantica uluitoare a propriului sau rastimp. Deschiderea lui remarcabila fata de sansele artei o atesta, implicit, chiar formula estetica pe care o citati. Fragmentul se afla in finalul partii mediane din "Prelegeri de estetica" si, intr-o forma ceva mai extinsa, suna, in traducerea lui D.D. Rosca, dupa cum urmeaza: "Prin urmare, artistul se gaseste deasupra formelor si a formatiilor consacrate, determinate, miscandu-se liber pentru sine, neatarnator de continutul si felul de a vedea in care odinioara erau prezente inaintea ochilor constiintei sacrul si vesnicul. Nici un continut, nici o forma nu mai sunt nemijlocit identice cu intimitatea, cu natura, cu fiinta subconstienta si substantiala a artistului. Orice materie, orice subiect ii poate fi indiferent daca nu e in contradictie cu legea formala de a fi in general frumos si potrivit pentru a fi tratat artistic" (ed. 1966, vol. I, pp. 614-615). E o concluzie a partii privitoare la "formele particulare ale frumosului artistic", pe care dumneavoastra o prescurtati pentru a retine ideea esentiala. Aceasta ar putea fi pusa ca un moto nimerit pentru secolul al XX-lea, care, chiar daca n-a mai fost o "perioada artistica" la modul global (poate numai intrucatva, in deceniile sale de inceput), a probat neasteptate, cu adevarat uluitoare, disponibilitati de transfigurare; si ar putea figura chiar ca un moto pentru ceea ce obisnuim sa numim "postmodernism", cu toata relativitatea termenului. Ce inseamna moralitatea in lumea pe care o traim? Nu vi se pare ca e un concept care si-a pierdut insemnatatea? Inseamna tot atat de putin ca inainte. Dupa ce s-a incheiat "razboiul rece" si a fost decretata instaurarea stabilitatii planetare, obladuita de viziuni liberale, au inceput sa se tina lant neasteptate razboaie devastatoare, in varii regiuni de pe glob, in Africa, Balcani sau Orient. Concomitent cu inavutirea, favorizata de mijloace tehnologice inedite, a devenit tot mai adanca falia dintre putinii bogati si saracii numerosi, indiferent daca luam in consideratie rupturile dintre tari, intre grupuri de populatii ori la nivel individual. Si cu libertatea proaspat dobandita ce facem? Paralel cu sansa generalizata pe care noua insine ne-a oferit-o libertatea dobandita, nesansele practice au biruit viata multora dimprejur, in fapt existenta majoritatii concetatenilor nostri. �nsemnele sumbre ar putea fi multiplicate. Sper sa nu fiu taxat drept batran carcotas: din fire sunt predispus sa vad mai degraba jumatatea plina decat pe cea goala a paharului. Dumneavoastra, stimata doamna Iolanda Malamen, ca autoare a multor volume de versuri si proza sunteti perfect la curent cu necontenitele batalii si hartuieli care se succed neintrerupt in tagma noastra scriitoriceasca. Este o continua instrainare provocata de egoism, de lipsa generozitatii, de neputinta de-a se privi pe sine. Nu e, practic, numar de revista in care unii sa nu-i excomunice pe altii, sa nu-si huleasca presupusii adversari, lustruindu-se pe sine. Asa a fost mereu, se va replica, in acest domeniu concurenta naste pizma si ura. Concomitent, macar natura muncii date ar trebui sa ne predispuna si pentru un grad al dezinteresarii, sau, ma rog, pentru un interes de ordin superior. Pe scurt, peste tot se afla la vedere miscari centrifuge, instrainarea si atomizarea. Egocentrismul domina persoana, la fel de mult precum obstea. Cata moralitate creste pe un asemenea teren? Cata moralitate - religioasa ori laica - se constituie in antidot al amoralitatii practice si al imoralitatii fara scrupule? Nu-i ramane decat individului tentativa de a-si salvgarda moralitatea, cea privata si cea - in sfere limitate - publica. Suficient de apasatoare perspectiva. In paranteza fie spus, meditatia etica n-a fost niciodata o parte centrala in filozofia autohtona. Au fost ontologia, epistemologia, psihologia, chiar estetica; dar etica a avut o prezenta cu mult mai firava. Desigur, vizez sfera preocuparilor, nu neaparat dimensiunile rezultatului obtinut. Ar merita ca istoricii mentalitatilor sa investigheze cauzele acestei carente ideatice, cumva asociata, poate, de structurari reale din planul istoriei si in viata sociala. Ce carte ati mai simti nevoia sa o rescrieti? Care este cea mai subversiva carte a dumneavoastra? In ultimul deceniu si jumatate am tot alternat scrierea cu rescrierea. Legat de intrebarea precedenta, patru dintre cartile mele recente, "Izvoare biblice", "Idei inoportune", "Varstele omului", "eu - si el", au purtat subtitlul "Moralitati", un plural adoptat din franceza, neuzitat in romana, care trimite la legatura dintre morala si joc, teatru, punere in scena, dupa cunoscute spectacole medievale cu respectiva denumire. Am rescris in schimb, uneori substantial, monografiile despre clasicii germani si rusi, Thomas Mann si Hegel, Dostoievski si Tolstoi, precum si istoria culturala a orasului Sankt Petersburg, toate amintite de dumneavoastra. Ar urma sa refac ciclurile cu dublu caracter de istorie si de teorie culturala, unul despre sublim, celalalt despre "arta neartei". Primul ciclu nu imi pune mari piedici, el solicita doar completari si nuantari. Dimpotriva, cel de-al doilea ar necesita o efectiva rescriere, cu substantiale adaosuri; nu stiu daca voi avea timp si energie pentru a realiza o intentie de asemenea anvergura, desi o am schitata in minte. As republica, corespunzator modificate, si alte scrieri. Iar dintre proiectele mele noi, cel mai mult m-ar atrage o ultima rememorare confesiva, nu atat despre mine insumi, cat despre epoca pe care am traversat-o. Dar sa lasam viitorul in seama incertitudinilor sale. In ceea ce priveste trecutul, pot sa raspund exact partii a doua din intrebarea dumneavoastra. "Cea mai subversiva carte" a mea a fost ultima predecembrista, "Optiuni". Am definitivat-o in 1988, cu binevoitoarea complicitate a redactoarei de carte, Magdalena Bedrosian, a trecut de furcile caudine ale cenzurii (formal inexistente), a primit "bun de tipar", apoi, la recitirea dinaintea difuzarii, de catre "postcenzura", a fost oprita, in aprilie 1989. Volum de memorii, el era ticsit de erezii, de la "meditatia transcendentala", asa cum am trait-o la facultatea noastra, pana la ample referiri la persoane indezirabile si la scrieri de-ale lor. Editura "Cartea Romaneasca" a intreprins demersuri pentru a-si salva produsul, momentul era confuz pentru oficialitati nu de prim rang, executoare, plutea in aer schimbarea iminenta, in paralel cu teroarea intetita; asa incat solicitarile editurii au avut castig de cauza, iar "Optiuni" - oricum gata tiparita - a aparut in librarii. De teama retragerii ei posibile, am cumparat de indata mai multe exemplare decat din oricare alta scriere personala, mi-au ramas pana azi destule, va pot oferi unul ca sa va convingeti de natura sa, pe atunci, intr-adevar "subversiva" O voi citi, va promit. O jumatate de an mai tarziu i-ar fi cazut dintii, n-ar mai fi avut haz, ar fi trebuit s-o arunc la gunoi. Asa insa aparitia ei a produs mirare, inclusiv printre oameni cu dificultati sau chiar interdictie de semnatura. Unul m-a si intrebat: de ce ti-ai periclitat cartea pentru mine? I-am raspuns: nu pentru tine, ci pentru mine, n-am avut putere sa elimin acele capitole si pasaje, desi eram constient ca planau compromitator asupra ansamblului. Tin sa fiu, totusi, precis, in final: nu am fost vreun disident sau oponent, cum retroactiv aveau sa se prezinte atatia. Am scris carti si am tinut cursuri pe cat posibil oneste. Scrupulul obliga la exactitate. Va multumesc pentru interviul pe care mi l-ati prilejuit cu generozitate. Iar eu, va multumesc pentru raspunsurile pe care mi le-ati dat cu impresionanta punctualitate..

Dialog realizat de Iolanda MALAMEN