Iulia POPOVICI 

Cica erau odata niste copywriter-i, altfel spus, niste oameni care se indeletniceau cu producerea de reclama, care-au drept misiune existentiala sa nascoceasca o fraza cu sex-appeal despre un ghid al firmelor. Si au gasit-o. Dovada ca, la putin timp dup-aia, mergand pe strada, puteai sa vezi, pe un panou urias, urmatoarea propozitie: "Arata ca o carte". Pe alt panou, alaturi, venea si completarea: "Doar ca si foloseste la ceva". "Volumul" promotionat era "Pagini Aurii". Am vazut spoturi interzise din cauza ca faultau concurenta (unul il arata pe un plodut tot scotand la doze de Coca-Cola dintr-un automat, doar ca apoi sa se urce pe ele ca sa poata ajunge la butonul pentru Pepsi); am vazut reclame "populare" cu oameni care se distrau curentandu-si colegul de munca sau ingropandu-l in nisip pentru ca "se-nchide la non-stop" (o poanta buna, de altfel), altele cu burtosi venind acasa cu sticla de bere sub forma de "bebelus", sau cu "Razboilor stelelor" povestit pe limba macelarilor; o interminabila serie de produse, mai mult sau mai putin reusite, ale imaginatiei "oamenilor de publicitate". Libertatea de exprimare e garantata in statul de drept numit Romania. Dar nu mai suntem la inceputul anilor '90, cand orice vandal putea replica: "e libertate, fac ce vreau". A avea limite dincolo de care, prin libera si constienta alegere, nu prin obligatiile stipulate de organisme birocratice, cei care se exprima in spatiul public nu trec tine de un bun-simt al libertatii. Intr-o democratie (ideala), nu cenzura impune limite, ci responsabilitatea, simtul apartenentei la o comunitate de cetateni, din a caror existenta, intamplator, cartea, in calitate de concept, cel putin, face parte. Iar sa incerci sa argumentezi la ce foloseste cartea ar insemna sa raspunzi la o provocare la limita penibilului, ai carei autori privilegiaza excesiv spiritul "cool". Arta s-a autoproclamat de mult ca inutila, de maine-poimaine doua sute de ani, dar, cu toate scuzele de rigoare, trebuie sa fii Oscar Wilde ca s-o poti spune in cunostinta de cauza. Altminteri, esti doar smecherul de cartier care scuipa de invidie in curtea vecinului. Cum poti amenda prostia unei reclame ca acel "outdoor"? Singurele institutii ce pot reglementa domeniul sunt Consiliul Concurentei si, eventual, Comisia Nationala pentru Combaterea Discriminarii. Dar daca nu e vorba nici de concurenta neloiala, nici de discriminare, ci doar de prostie in stare pura? Daca e ceva ce tine doar de incapacitatea unor fiinte bipede de a face diferenta intre un banc bun de zis la bere, cu prietenii, si un slogan de promovare a unei marci? La care Curte Suprema a relatiilor inter-umane poti sa reclami infantilismul molipsitor? Cartile in sinea lor obiectuala, intr-adevar, nu folosesc la nimic - decat, poate, bibliofililor care scot si ei un ban gramada, sau la spijinit masa schioapa din bucatarie. Ceea ce nu impiedica pe nimeni sa citeasca, in toate formele fizice in care ideea de carte se poate intrupa Lectura ca practica a unei normalitati culturale e o mare miza a momentului in Romania, si nu e doar o miza a elitelor. De altfel, e mai usor de intalnit un refuz al traditiei intelectuale printre reprezentantii acesteia (cum sunt, de cele mai multe ori, si "publicitarii" care pariaza pe un afisat anti-intelectualism monden) decat printre fetele publice venite de la margine (bun, nu vorbim de Gigi Becali, care, totusi, si el citeste - Paulo Coelho, ci, de exemplu, de Parazitii). Cu tot aerul ei militant-mobilizator, care are darul de a ridica niscaiva sprancene reticente, "Campania pentru lectura" a Ministerului Culturii cam asta intentioneaza sa faca - sa retraduca actul lecturii, dintr-o limba secreta rezervata initiatilor, intr-un alfabet accesibil si necesar tuturor. In teorie, e unul din putinele gesturi de responsabilitate comunitara in care s-a angrenat MCC. Dar oare cum s-ar putea ca, inainte sa vorbesti oamenilor despre firescul, banalitatea cititului, sa-i inveti cate ceva tocmai despre responsabilitate si limitele mistoului? Poate ca exista carti despre asta.