Radu Aldulescu, ce amintiri vii ai, legate de scrisul tau? Aproape tot ce-mi pot aminti la un moment dat despre mine si despre altii se leaga intr-un fel de ce am scris sau voi scrie. Aceste amintiri hranesc indeobste obsesii majore pe care sunt sigur ca le luam cu noi dincolo de moarte. Oricarui om i se rezerva asta, iar artistului, scriitorului, cu asupra de masura, din pricina a ceea ce se numeste "vazul enorm si simtul monstruos". "Leg asadar, la intamplare cateva dintre aceste amintiri legate de scris. Astfel de amintiri reinviate au nascut multe capodopere. Asa este. Si nu putine. La exact un an de la moartea mamei mele Silvia, intamplata pe 20 aprilie, 2002, cand am strans bagajele pentru a pleca din apartamentul pe care tocmai il vandusem, am gasit printre hartiile ei o revista "Amfiteatru", din februarie 1973. Este acolo o povestire a mea. Mi-am amintit atunci (spre sfarsitul postului Pastelui-2003) ca scrisesem povestirea la sfarsitul unei veri petrecute la defrisarea stufului de pe lacul Cernica. Aveam 16-17 ani la vremea trairii si scrierii intamplarilor, pe care recitindu-le dupa mai bine de treizeci de ani le-am vazut transpuse in cele mai bune pagini de proza pe care le-am scris vreodata. Care-i titlul povestirii? "Saracu' Sfantu' Ilie" se cheama povestirea. Toate cuvintele din ea, inclusiv cele din titlu, au fost ca niste semne pentru tot ce avea sa se intample in viata mea in urmatorii treizeci si ceva de ani si dupa aceea. Aveam in fata un viitor devenit trecut si totodata un viitor care in momentul de fata este deja trecut. Am iesit din postul Pastelui 2003, lasand in urma propria-mi moarte. Puteam sa mor de foame la propriu. Nu intru in amanunte. Ai suferit nu de mult alt soc: pierderea domiciliului bucurestean. Ca o compensatie a faptului ca nu mi-am pierdut viata, am pierdut si ultimul domiciliu (locuinta sociala), pe care-l aveam in orasul in care m-am nascut si am trait pana la 49 de ani. Cel mai recent roman al tau, "Proorocii Ierusalimului" (2004), un roman care nu se uita usor, a aparut, din pacate, intr-un tiraj de numai 300 de exemplare, ca o revista cu circuit inchis. A fost nominalizat la premiul "Prometeus" 2004. E o poveste intreaga cu publicarea acestui roman. Ma rezum numai la faptul ca el nu exista in librarii, nu a fost difuzat, nu a fost lansat, are foarte multe greseli de corectura, pagini lipsa si pagini albe in majoritatea exemplarelor. Cu permisiunea ta, Iolanda, povestesc inca o amintire legata de scris si de intamplarile de mai sus. In vara anului 1996 eram indreptatit sa ma numesc scriitor. Debutasem in 1994, la 40 de ani. Critica ma primise bine. In "Le monde du livre" se scrisese: "Le plus grande prosateur roumain"... Peste 5 ani, la un simpozion, aveam sa ma intalnesc cu domnul Edgar Reichmann, care scrisese intr-o recenzie acea propozitie. M-a intrebat daca mi-a slujit la ceva recenzia lui. Am raspuns afirmativ, desi pana in prezent nu am luat nici o bursa de creatie, nu am fost tradus, reeditat, nu am reusit sa obtin nici un fel de functie-post-slujba, retribuita cu acel salariu minim pe economie in vreo institutie culturala din tara. Stiu ca ai lucrat o vreme ca salahor in constructii. Si scrierea unui roman este un fel de salahorie. Am fost nevoit la un moment dat sa lucrez ca zilier-salahor la constructia unei vile de pe Mihai Bravu. Seara primeam 15.000 de lei pe care-i cheltuiam pe mancare in drum spre casa. Cum arata proza ultimilor ani, aparuta in regim de libertate? Proza ultimului deceniu (carti, autori aparuti in regim de libertate) se constituie intr-o sansa pentru salvarea literaturii romane. Nu ai nici un dubiu cand faci o asemenea afirmatie? Nu am nici un dubiu. Exista, cred, cativa critici din generatii mai vechi sau recente, care mi-ar impartasi aceasta opinie. Ce facem insa cu cei sceptici? Recunosc, cei mai multi s-ar arata sceptici, ba unii ar fi foarte fermi in a afirma ca in ultimii cincisprezece ani nu a aparut nimic notabil in literatura. Mi s-ar parea incredibila o asemenea afirmatie, dar pe undeva inteleg aceasta atitudine: pe vremuri s-a mancat o paine buna din literatura, paine care le tine unora de foame si in ziua de azi. Acest lucru impiedica practic valorizarea deplina a autorilor si a cartilor de care vorbim, cat si fructificarea sansei. Sa vorbim despre sansa acestei salvari. Ar fi o sansa de salvare, avand in vedere faptul ca suntem o literatura mica, una din cele mai mici din Europa si din Estul fost comunist, dar nici lucrul asta nu-l recunosc prea multi critici, fiind prea preocupati cu revalorizarea unei literaturi inerte, care pasamite s-ar justifica prin contextul politic al epocii in care a fost scrisa. In presa culturala si nu numai s-a vorbit si se vorbeste despre "un haos al valorilor", mai mult sau mai putin deliberat, aservit unei anume politici culturale, care a facut mult rau literaturii. Ma rezum la a vorbi despre efectul pervers al acestei situatii. Pe vremea comunismului exista o minima pertinenta in aprecierea valorii literare, pe langa faptul ca scriitorul avea un statut privilegiat (culmea, majoritatea privilegiata de atunci s-a descoperit mai incoace marginalizata si persecutata!). Daca exista aceasta minima "pertinenta", cum spui, in aprecierea valorii si scriitorul avea un statut privilegiat inseamna ca avem dreptul la...regrete si nostalgii. Dar nu este chiar asa, Radu Aldulescu. "Pertinenta" criticii nu ii dadea intotdeauna unui scriitor bun statutul de "privilegiat", dimpotriva, existau saracie, hartuiri ideologice, marginalizari, amanari editoriale sine die... Nostalgia dupa acele vremuri persista printre scriitori, intretinuta fiind si de imprejurarea ca, desi se scrie literatura adevarata si, oricum peste cea aparuta in comunism, sunt premiate si umflate artificial multe carti proaste. Pe de o parte este inevitabil, se intampla si la casele unor literaturi mari, pe de alta parte fenomenul asta la noi, mi se pare mai apasator ca in alte parti. Comunismul, pe langa balastul de non-literatura a lasat opere exceptionale. Si astazi, ca si ieri, ca si alaltaieri, se scriu carti foarte bune si carti care in timp vor fi uitate. Exista critici care se insala astazi, ca si ieri, ca si alaltaieri. Aici si oriunde in lume. De ce povestesti in roman, si nu in teatru, nuvela, jurnal, s.a.m.d.? Este singurul mod viabil de a povesti. Nici suprarealismul, nici realismul magic nu se abat de la aceasta cale, prin reprezentantii sai de marca. Vechiul si Noul Testament acumuleaza personaje, conflicte, teme... Cei care au incercat sa se abata de la aceasta cale prin "noul roman francez", s-a vazut unde au ajuns. Ceva asemanator s-a intamplat la noi cu textualismul, ale carui proaste deprinderi s-au perpetuat pana mai incoace, dat fiind ca a existat o adevarata scoala cu program estetic, lideri de generatie literara care se regasesc si azi pe pozitii fruntase printre scriitori. Nimic de condamnat si de sters din literatura. Textualismul are virtuti si multiple justificari literare.. Daca ar fi sa gasesc o justificare textualismului, aceea ar fi dorinta tinerilor de atunci de a publica. Era unul din modurile de a pacali cenzura ideologica, dar era totodata si este o expresie a neputintei de a scrie proza si roman. Disputei textualiste i-a urmat cea postmodernista. La noi inca se practica un soi de textualism resapat care-si revendica virtuti postmoderniste. Prozatorul roman inca experimenteaza mersul in maini, cand nu are picioare bune si poate convinge critica (nu stiu prin ce mijloace) ca este apt sa ajunga campion la maraton. Apar destule carti ale scriitorilor romani importanti pe care scrie roman si nu sunt asa ceva sau pe care nu scrie nimic si aproape ca nu sunt decat nimic. Am citit cronici elogioase despre carti continand amestecuri de memorii, jurnal, transcrieri din cartea de biologie si anatomie, din cartea de bucate, naratiuni incoerente impletite cu vise si poeme hipertrofiate. Ambitia prozatorului roman de a se situa dincolo de genuri sau deasupra lor pentru a spune totul este notorie. Romanul, pastrandu-si logica lui ca gen, este de fapt o chintesenta a tuturor celorlalte genuri literare, capabila sa spuna totul fara sa se scalambaie in fel si chip. Vad ca esti foarte pornit. Am o anumita idee despre literatura si roman si socot ca de bine, de rau am reusit sa exprim aceasta idee in cele cinci romane pe care le-am publicat. Poate ca ar fi prea mult sa vreau sa o si impun. Fapt e ca tocmai am trecut de cincizeci de ani si nu sunt autor al editurii "Polirom" sau al editurii "Humanitas". Nu am datele necesare pentru a face parte din clientela premiilor USR. Nu am facut vreodata parte din programe de genul: "Les belles etrangers". Daca ti se implineau toate acestea, te mai revoltai? Repet: lucrurile merg exact asa cum trebuie sa mearga. Uite, se iveste insa o chestiune pe care as pomeni-o aici, pentru a intregi portretul de frustrat pe care mi-l fac. Criticii voteaza, se dau puncte, se alcatuieste un clasament si un fel de top. Exist si eu pe ic, pe colo, ca prozator si mi se pare cel mai adesea pe primul loc sunt critici care, practic, au facut din mine cel mai bun prozator roman aparut dupa '90. Fata de statutul meu social si material de scriitor in aceasta tara, toata chestia asta mi se pare o crunta bataie de joc. Niste clasamente facute pe ici, pe colo nu-i asigura neaparat scriitorului un statut social si material confortabil. Care sunt erorile criticii, daca tot ai vorbit de aprecierile ei? Este bine venita intrebarea. Ma aflu probabil in situatia unuia indreptatit sa spuna ca nu exista erori de perceptie. Culmea e ca, pe jumatate as avea dreptate. Vreau sa spun ca ceea ce numesti tu erori ( efectul lor e mai mult decat evident) cred ca sunt, cel putin intr-o prima faza, erori facute cu buna stiinta. Unul dintre cele mai folositoare lucruri care m-a invatat experienta scrisului si a cititului mai ales, a fost sa deosebesc o carte buna de o carte proasta, o carte buna de una foarte buna si, la o adica sa recunosc o capodopera. Mi se pare normal. Un scriitor bun se insala rareori. As zice ca un om care a citit peste o mie de carti de literatura din cele trei categorii enumerate de mine, e imposibil sa nu fie in stare sa le deosebeasca. Nu e locul aici sa vorbesc despre cum se formeaza spiritul critic. Cert e ca nu duce lipsa de asa ceva criticul literar roman.. Se spune ca talentul, creativitatea sunt o chestiune de caracter. Eu unul ma indoiesc de asta. Acelasi lucru se poate spune si despre spiritul critic. Cele doua: spiritul critic si creativitatea, merg altminteri mana in mana, iar cazurile cele mai fericite tind sa se echilibreze, alternand momentele cand se diminueaza si se potenteaza reciproc. Vorbeam de caracter, asadar marea problema e ca la noi caracterul e o chestiune de specific national, iar asta, printre multe alte domenii, afecteaza si literatura, cu tot ceea ce numim erori de perceptie critica sau haos al valorilor sau altcumva. Ai ca scriitor roman complexul limbii de foarte mica circulatie? Oricum, am mai multe complexe decat un om care nu scrie literatura. Ma rezum sa spun doar ca nu m-as simti in largul meu scriind intr-o limba fata de care as avea un complex, iar asta e valabil si pentru intrebarea ta. Pana una alta, ultimul meu roman, "Proorocii Ierusalimului", aparut in conditii execrabile, nu se afla in nici o librarie in Romania. Cum privesti putinele aparitii de carte romaneasca pe piata occidentala? Scriitorii contemporani de succes din toata lumea au fost tradusi in buna masura si la noi: est-europeni, asiatici, sudamericani, americani etc., laureati de premii internationale, vanduti in tiraje de sute de mii sau milioane de exemplare. Cel dintai lucru pe care-l pot spune, citindu-i in romaneste, este ca succesul lor, cu mici exceptii, este confirmat de valoare. In cazul scriitorului roman tradus, pot spune ca este valabila reciproca: lipsa de succes in Occident se datoreaza in primul rand lipsei de valoare. Autorii care suna bine si foarte bine (sunt si din acestia si-i stiu si-i stie multa lume din mediul literar) nu prea au acces la traduceri. Exista o nomenclatura, o casta a baronilor culturali care imparte si isi face parte in privinta traducerilor si a fondurilor de cultura venite pe diverse canale. Un potop de acuze!. Apar si autori foarte buni care, din pacate, nu au ecoul meritat, dar cauzele nereceptarii lor sunt mult mai complexe si greu de enumerat aici si acum. Te confrunti zi de zi cu mediul literar si vad ca rezisti. Tonul, nuanta predominanta a mediului literar romanesc sunt date de cei de care vorbeam adineauri. Poate de aceea acest mediu imi da destul senzatia ca literatura e in alta parte. Cel dintai lucru pe care trebuie sa-l ai ca scriitor in Romania acestor vremuri este sa ai abilitatea, vocatia de a te integra intr-un sistem de relatii. Bineinteles ca este firesc pana la un punct. Nebunia si tampenia incep in momentul cand in economia unei cariere de scriitor (dublata de functii si posturi in institutii culturale retribuite cu salarii de mii de euro) nu mai conteaza valoarea literaturii. O carte proasta nu foloseste la nimic; ea poate fi chiar daunatoare, toxica in unele privinte. Singura ratiune de a exista a unei carti proaste... Este ca nu trebuie sa fie citita... Nu, este un profit material de pe urma imposturii de a se da drept scriitor a celui care a scris-o. Sunt sigur ca la noi, in aceste vremuri, lucrul asta se intampla mai mult decat in alte literaturi. Nu fi sigur. L-ai citit pe Dan Brown? Nu e roman, dar are bani cat toti scriitorii nostri la un loc. Imi asum marele risc si marea primejdie de a ma izola asadar, fiindca pur si simplu n-am incotro. Ce te-au mai invatat experienta scrisului si a cititului? Sa iau aminte la unele carti ca la ceva intrecand orice fel de inchipuire, iar pe autorii lor sa-i vad aproape ca pe niste monstri cu aparenta omeneasca. Vorbesc de : "Razboi si pace", "Toamna patriarhului", "Razboiul sfarsitului lumii", toate romanele lui Saul Below...si multe altele. Ce poti spune despre cartea pe care inca nu ai publicat-o? Dorinta mea e ca urmatoarea carte pe care o voi publica sa fie mai buna decat precedenta, pe care o socot deja cea mai buna dintre cartile mele. O dorinta fireasca in tensiunea asta a scrisului.