Cum stam cu discernamantul? Iata cum. Robert Turcescu scrie pentru "Dilema veche" un text de Pasti, cu titlul, simplu dupa vorba, "Invierea". Acolo spune ca in noaptea de Inviere a facut dragoste. Redactorul-sef al revistei citeste textul lui Turcescu si pune mana pe telefon: "Robert, sa stii ca suntem socati. Iti publicam textul, dar sa stii ca ramanem socati". Gabriel Liiceanu citeste revista si pune mana pe telefon: "Domnule Turcescu, va sun sub imperiul unei mari emotii. Va felicit pentru textul de Pasti din �Dilema veche�. Sunteti si asa? Puteti fi si asa? Asadar nu sunteti numai incruntatul de la �Suta la suta�!". Cioran scrisese candva un text impotriva Sfantului Pavel. Un text de o rautate fara de margini. Pavel era descris ca fiind Marele Manipulator, inventatorul minciunii ca propaganda si creatorul unei Biserici bazate pe manipularea psihologiei maselor. Nu s-a ridicat nimeni sa-l apere pe Pavel. In schimb, multi s-au ridicat sa-l acuze pe Cioran pentru un episod de antisemitism pe care el insusi l-a dezavuat mai apoi. Alina Mungiu publicase in 1993 o piesa intitulata "Evanghelistii". Un text mai anti-Pavel nici ca ar putea fi imaginat. Nu doar un manipulator cu talent propagandistic, ci si un criminal patent apare a fi Pavel in acest text. Cat despre Iisus, ar trebui sa spunem si noi: "Suntem socati!". Iisus apare ca un batran mediocru, cam curvar si fara vreo Bunavestire. Va fi citit cineva piesa in 1993? Erau anii isteriei noastre post-ceausiste. Daca va fi citit-o cineva, ce rost ar fi avut sa si consemneze public socul lecturii? Altele ne socau atunci, de buna seama. Acum, in 2005, piesa Alinei Mungiu e jucata la Iasi, iar presa culturala din Bucuresti e plina deja de reactii. Comunicate indignate ale Bisericilor. Aparatori din lumea intelectualilor. Acuzatori din aceeasi lume intelectuala. Care e problema? Sensibilitatea credinciosilor e jignita. De acord. Dar se duc ei, oare, sa vada acest spectacol? Si, daca se duc, ii obliga cineva sa nu plece la prima pauza? Dar libertatea de creatie? - zic altii. Vreti sa aplicam logica ayatollahului Khomeyni, sa avem si noi cazul Alina Mungiu cum au islamicii cazul Salman Rushdie? Daca totul s-ar reduce la o problema de discernamant personal (imi place, nu-mi place, ma lasa rece), n-avem o problema demna de a fi expusa public. Si, totusi, o problema demna de dezbatere publica avem aici. Altminteri, de ce atata lume simte nevoia sa-si faca publica atitudinea, fie in favoarea libertatii de expresie, fie pentru a se delimita de anti-crestinismul piesei? Acceptam ca aceia dintre noi care n-au inca 12 sau 16 ani ar trebui protejati de violenta cinematografica ori de anume forme de cinema sexualist si acceptam asta potrivit cu o judecata pe care o facem despre mai modesta lor putere de judecare. Acceptam, asadar, necesitatea de a-i avertiza pe adulti cand intr-un program de televiziune urmeaza un film si marcam pe ecran nivelul de pericol pentru copiii adultilor cu pricina. "Numai cu acordul parintilor" - iata o astfel de avertizare. Dar cei peste 18 ani? Este puterea lor de judecata uniform maturizata si uniform tematizata? Ar trebui, oare, ca pe afisele piesei in discutie sa apara un avertisment de felul acesta: "Numai cu acordul Sfintilor Parinti"? Pot fi violenta si sexualitatea din fictiunile cinematografice teme de ingrijorare publica cu privire la discernamantul privat al unor persoane, mai grave decat un atac fictional asupra bazelor unei anume religii? Am decis candva, la inceputurile modernitatii politice, ca sentimentele si credintele religioase sunt probleme strict private, care nu au a fi obiect de standardizare publica. Da, am decis, vom standardiza anume valori morale, dar nu vom interfera cu domeniul convingerilor de tip religios. E vorba, mai sus, de acel "noi" din "noi decidem" pe care il numim "stat". Alina Mungiu nu e un stat, slava Domnului. Dar nici regizorii de filme nu sunt state, nu-i asa? Prin urmare, cum am putea uniformiza cazul Mungiu si nenumaratele cazuri de filme pe care le marcam cu "semne de circulatie" de tip educational? N-ar avea nici un rost, s-ar zice, mai intai, intrucat piesa Alinei Mungiu nu se da la televiziune, deocamdata. Nici filmele nu sunt marcate cu avertisment decat atunci cand sunt prezentate publicului televizionist. Acesta e raspunsul standard al civilizatiei actuale. Ar putea evolua acest raspuns intr-un fel sau altul? Cine stie? Problema de adancime alta pare a fi: noi am democratizat toate temele considerate candva ezoterice, destinate adica numai celor cu discernamant evoluat, dar ce am facut, oare, pentru a democratiza si evolutia discernamantului?

Ioan BUDUCA