Sorin ROSCA STANESCU 

In aplauzele generale ale unei asistente nerabdatoare sa evadeze, pentru a asista, in fata unui pahar cu vin, la finala de handbal feminin, cei trei corifei ai puterii de la Bucuresti s-au pronuntat pentru fuziunea liberalo-democrata. Au fost premierul "celui mai bun Guvern din istoria Romaniei", Calin Popescu Tariceanu, care este si presedinte PNL; Emil Boc, liderul aerovoiajor al unui partid mic, care tocmai a savarsit doua traversari, din opozitie la putere, de la stanga la dreapta, transformandu-se in forta populara; si, cu voia cititorilor, ultimul pe lista, Traian Basescu, electricianul sef al Aliantei DA, al coalitiei, dar si al opozitiei, daca stam sa ne gandim la salturile de tensiune pe care le-a introdus pe scena politica romaneasca in ultimul an. Ieri, in capul celor trei, sub ochii unei asistente vrajite, fuziunea PNL-PD parea o certitudine. Asa o fi? A fost ca o calatorie inapoi in timp cu noii responsabili ai puterii. Se parea ca razboiul dintre palate nici nu a existat. Si nici gravele acuzatii lansate de seful statului impotriva unui prim-ministru banuit ca a devenit o prada a unor periculoase grupuri de interese. Atacurile pe care si le-au administrat cu ravna intre ei liderii PNL si PD, conflictele din interiorul coalitiei, care au antrenat si UDMR, si vlastarul conservator al lui Dan Voiculescu, pareau a nu fi existat niciodata, in timp ce ne defila sub priviri sarbatoarea electorala si aniversara de la Palatul Parlamentului. In realitate, fuziunea este inca un proiect politic avortat. Sa ne imaginam, totusi, ca fix la un an de la preluarea puterii, liderii Aliantei DA, in frunte cu diamantul coroanei, Traian Basescu, au decis sa faca fuziunea. Ce ar urma? Poate o miscare retractila, care nu are nici un precedent in istoria politicii dambovitene: reintoarcerea Partidului Democrat spre centru, in directia pe care tocmai o abandonase, cea a socialismului european si incremenirea, pe acest traseu, in halta liberala. Este o varianta, desigur, teoretica. In realitate, gestul, pentru Partidul Democrat, ar fi un act de sinucidere. Oricat s-ar preta conducatorii sai la exhibitii politice, la prestidigitatiuni, o formatiune politica, mai ales una aflata la putere, nu este, totusi, o minge de ping-pong pe care sa o poti servi de o parte si de alta a fileului, intr-un interval de numai cateva luni. Din nevoi pragmatice, dupa cucerirea victoriei in alegeri, alaturi de liberali, PD a decis ca este bine sa paraseasca tabara Internationalei Socialiste - spre dezamagirea si chiar spre dispretul acesteia - si sa imbratiseze cauza populara, alaturi de care liderii democrati au crezut ca pot obtine, in viitor, foloase mai mari. Nu i-au intrebat pe liberali cand au facut, la sugestia lui Traian Basescu, acest important gest. Si nici nu si-au pus vreun moment problema ca, daca tot isi schimbau vesmantul doctrinar, puteau sa opteze pentru tabara liberala. Nu i-au intrebat, in schimb i-au tatonat pe partenerii din Alianta. Iar liberalii, mai putin Valeriu Stoica si alti cativa, s-au opus trecerii la populari. Iata un motiv suficient pentru ca proiectatei uniri intr-un singur partid, prin fuziune, sa i se spuna "adio". Acum, pur si simplu, pentru PD, intorcerea, in plan practic, este imposibila. Ceea ce inseamna ca nu mai ramane decat un singur scenariu al unei eventuale fuziuni. Acela prin care liberalii decid sa treaca la populari. Sa devina partid conservator. Sa faca ceea ce nu au facut la inceputul acestui an. Altfel, orice unire intr-un singur partid ar fi toxica inca inainte de a se savarsi. Aparent, dorinta manifestata ieri de cei doi lideri de partid si de pastorul acestora, Traian Basescu, de a vedea formatiunile politice fuzionand, ar trebui sa se materializeze in vreun fel. Pentru ca ori liderii celor doua partide sunt neseriosi si transfera aceasta neseriozitate si asupra sefului statului - ceea ce ar insemna ca, peste cateva zile, sa uite ce au spus la bilantul de la Palatul Parlamentului - ori sunt seriosi si, in perioada imediat urmatoare, vom asista fie la abandonarea de catre liberali a idealurilor liberale, in favoarea celor populare, fie abandonarea de catre social-democrati a idealurilor recent dobandite, specifice conservatorilor europeni. Sau, Doamne fereste, de dragul de a fuziona, ambele partide vor alege o a treia cale. Daca este adevarat ca, dincolo de teorie, solutii practice nu exista pentru o viitoare fuziune, la fel de adevarat e ca, pentru a se salva sub aspect electoral, pentru a avea sanse reale la alegerile viitoare - evitand destinul tragic al CDR - sau macar pentru a fi, cat de cat, competitivi si a rezista la guvernare pana in 2008, liberalii si social-democratii au obligatia sa se inteleaga intre ei. Si sa colaboreze, comportandu-se fair-play unii cu altii. Iar presedintele, la randul lui, ar trebui sa evite sa bage zazania, punand de fapt umarul pentru unitatea Aliantei. Macar de dragul supravietuirii sale politice.